Citate 3

Dan Puric – actor, regizor, coregraf român

Vreau să ne întoarcem un pic din trecut în zilele noastre şi să îl aduc la scenă deschisă, în această serie de citate, pe Dan Puric. Sunt mândră să pot spune că sunt contemporană cu Dan Puric şi mai ales, să pot spune că am avut marele privilegiu de a-l cunoaşte şi personal.
De foarte multe ori m-am regăsit în faţa televizorului (cred că sunt mulţi ca mine), ascultând ce spune şi neputând să nu repet, aproape după fiecare frază a sa: omul acesta este un geniu! Nu-l pot compara sau asocia cu nimeni şi nu pot contesta nici măcar o secundă că este unic în ceea ce face, ce spune, ce simte, ce trăieşte şi mai ales cum vibrează, fie pe scenă, când interpretează un rol, fie în viaţa de zi cu zi prin dorinţa de a face cunoscută suferinţa poporului român, a spiritul curat, a credinţei, a omului frumos încă neîntinat de Apusul care vine, aşa cum spune el: să aducă în prim-plan omul-număr, omul-cip.
Îmi aduc aminte când lucram la teatru, că de fiecare dată când se juca „O noapte furtunoasă”, în regia lui Felix Alexa, nu uitam să urc în sală (eu fiind plasatoare atunci), fix la ora în care ştiam că va intra pe scenă. Savuram fiecare clipă şi mă minunam cum de există atât talent, de unde vine şi ce forţă supranaturală îl face să fie atât de natural, de parcă ar îmbraca fiecare rol asemenea unei mănuşi executate de croitor special pentru el.
În spectacolul „Cei 150”, regia Dan Puric, am văzut poate cea mai frapantă imagine din viaţa mea şi care pentru mine va rămâne pentru totdeauna definiţia supremă a comunismului. O pânză roşie uriaşă vine fluturănd deasupra actorilor şi se lasă încet, încet peste ei, sub zbuciumul şi încercarea lor de a se opune valului de sânge ucigaş, letal. Acest val de sânge este imaginea metaforică a comunismului, venit să le înece românilor libertatea, credinţa, să le mutileze spiritul şi sufletele, să le lase cele mai adânci cicatrici, pentru ca mai apoi să-i redea unui nou val, care se vrea globalizator, unificator, comunitar şi totalitar, lipsit de har dumnezeiesc.

În această avalanşă covârşitoare există un Don Quijote, un înger păzitor, un supra-om, un mesager, pe care cred că toţi ar trebui să-l ascultăm, de la care toţi ar trebui să învăţăm, şi care ar trebui să fie mai mult decât un exemplu demn de urmat.
Acesta este Dan Puric, omul frumos al zilelor noastre.

“Ei m-au întrebat care sunt treptele succesului, iar eu le-am răspuns că nu treptele succesului sunt importante, ci treptele împlinirii sufleteşti. Succesul fără scrupule este machiavelic. Împlinirea ta sufletească contează.”

Puţini oameni de succes caută în afirmarea lor împlinirea sufletească. Cum de altfel, puţini sunt aceia care reuşesc să o găsească. Vâltoarea succesului şi culmile acestuia te fac de cele mai multe ori victimă a uitării de sine. Te îndepărtează de eul tău interior şi te subjugă unor fapte nebuneşti, lipsite de sens în încercarea ta de a găsi o portiţă spre intimitatea ta de om simplu. Este cum se spune preţul succesului, este pragul de sus, de care dacă nu ştii cum să te loveşti, cazi atât de tare, încât cu greu mai poţi reveni la realitate, cu greu te mai poţi reabilita.

“Omul frumos din România este acela care, cu discreţie, respinge toate încercările de schilodire a sufletului care vin asupra neamului nostru.”

Foarte bine suprinsă această imagine a omului care vrea să rămână legat de glie, de valorile pe care le-a moştenit, cu care a crescut şi pe care vrea să le păstreze în suflet. La care să se întoarcă cu drag, cu o lacrimă în ochi, să sărute icoana Maicii Domnului, nu să o privească într-o vitrină de muzeu. Care vrea să meargă pe o potecuţă de pădure nepavată. Aşa cum spuneau doi străini: venim în România în fiecare an, pentru că aici locurile încă sunt naturale, încă nu sunt îngrădite şi încă nu vezi semne pe care să scrie „Nu călcaţi iarba!” Putem să ne simţim cu adevărat aproape de natură. Mă întreb oare pentru cât timp vor mai rămâne aşa...

“Nu avem voie să fim spectatori la ce ni se întâmplă.”

Este drept nu avem voie să fim spectatori, dar mă întreb cam câţi dintre noi conştientizăm cu adevărat ceea ce urmează să se întâmple. Oare ne vom trezi la timp pentru a putea schimba ceva sau acest miraj al vestului va pune stăpânire pentru totdeauna pe noi. Întâmplarea face că în momentul când scriu aceste rânduri, mă aflu în cel mai vestic punct al Europei. După experienţa de trăi câteva luni aici, pot spune că în ciuda confortului, în ciuda facilităţii de a ajunge în câteva minute dintr-un oraş în altul, în ciuda faptului că de la fereastra dormitorului meu se vede Oceanul Atlantic, aici lipseşte ceva. Lipseşte spiritul, lipseşte comuniunea, lipseşte dorinţa de a cunoaşte, lipseşte dorinţa de a întinde o mână de ajutor celui de lângă tine. Lipseşte dreapta credinţă. Trec mereu pe lângă aceeaşi biserică veşnic goală şi mă gândesc că lipsesc poate prea multe. Şi nu aş vrea ca încet, încet aceste lipsuri să le regăsesc pe plaiurile noastre. De aceea este bună această experienţă şi această detaşare. Pentru că numai ieşind în afară, poţi să preţuieşti ce ai înăuntru.

“Intimitatea mea este sfântă. Nu vedeţi că este o modă să-ţi exhibi intimităţile? Iar dacă nu le exhibi, te vânează paparazzi! Asta este o infecţie venită din Occident. Nu e a noastră. Creştinul are intimitatea lucrului.”

Este aşa cum spuneam preţul succesului. Un preţ prea mare, dar un preţ asumat pentru a realiza ceva, pentru a face diferenţa. Cred că pentru oamenii de succes care nu uită nici o secundă de unde au plecat, păstrarea intimităţii va rămâne pururi sfântă şi vor şti exact cât şi ce anume să dezvăluie pentru ca cei care îi vânează să considere că au aflat totul. Pare a fi un joc de culise, poate că aşa şi este, dar este cel mai inteligent lucru pe care îl pot face. Desigur, repet, puţini sunt aceia capabili. Restul se pierd în detalii.

“Răstimpul este moştenirea hristică.”

Acest răstimp poate să fie prilejul acordat de Dumnezeu pentru a ne curăţa sufletele, pentru a alege calea cea dreaptă, pentru a ne mântui. Răstimp care marchează începutul creştinismului prin jertfa şi ridicarea la cer a lui Iisus Hristos până la desăvărşirea creştinismului prin revenirea pe Pământ a Fiului Domnului la Judecata de Apoi. Dispunem de acest răstimp, nu ştim exact durata, dar ştim că trebuie să facem ceva. Nu putem rămâne cu mâinile în sân şi nu putem să acceptăm înfluenţele care vin să ne schimbe credinţa, care vin să ne păcălească, care vin să ridice un perete alb înaintea noastră. Un perete atât de imaculat, încât vom avea senzaţia că ne-a fost ştearsă memoria, că vom fi programaţi şi că ni se va da restart ori de câte ori vom încerca să ridicăm o mână spre cer. Încă este timp să ne salvăm.

Cititorilor mei:

“Omul frumos tinde spre desăvârşire. Dacă nu poate vorbi împotriva urâtului, tace, dar în tăcerea lui e un refuz hristic a tot ceea ce înseamnă urât.”

“Nu caut, găsesc!”

“Aşa a fost la noi transfigurat urâtul. Am înfrumuseţat ceea ce nu se poate înfrumuseţa: hidosul.”

“În puşcăriile comuniste a murit poporul lui Eminescu.”

“Hristos a înfrumuseţat suferinţa, pe care a făcut-o corabie către Dumnezeu.”