Colorata, mâine-i gata!

Dacă ultima oară pe acest blog scriam despre vizite pe la doctori, de data aceasta voi ocoli subiectul, nu de alta, dar experienţele următoare celor povestiste depăşesc cu mult gradul de accepţie şi înţelegere umană faţă de un sistem bolnav, care se presupune că ar trebui să vindece oamenii.

Să ne preocupăm mai bine de ceva ştiri... zic eu. Dacă am înţeles bine din ceea ce se spunea pe TV acum câteva săptămâni, se pare că cea mai faimoasă companie de aparatură si accesorii de fotografie Kodak dă faliment.

Aşa ceva...

Deşi sunt cei care au inventat primii fotografia digitală, tehnologia fiind preluată ulterior si de celelalte companii, inclusiv cele de telefonie mobilă, totuşi au ajuns la capăt de drum se pare. Asta cu siguranţă m-a făcut negreşit să mă gândesc la trecut şi, nu-i aşa, la timpurile de altă dată.

Pe vremuri dacă doreai să apari în poză pentru a marca diferitele faze ale vieţii, fie apelai la o cunoştinţă care deţinea un astfel de aparat, fie ţi se faceau pe la şcoala aşa mai mult cu japca şi pe bani mulţi poze cu cravata de pionier mandră şi semeaţă atarnată de gât, fie ultima fiţă era să mergi in Cişmigiu sau Herăstrău si să bagi o „Colorata, mâine-i gata!”

Uite aşa ajungeai să-ţi priveşti fericit moaca in pozică... Dar era nene o întreagă aventură. Acum în schimb, ce faci? Scoţi frumos telefonul mobil din buzunar sau dacă eşti în faţa calculatorului iţi aranjezi web cam-ul, click-click şi gata apari frumuşel pe ecran.

Foarte rar unii mai simt nevoia sa meargă la un centru foto pentru a-şi developa sau printa creaţiile. Cu doar câteva click-uri pe ici pe colo, îţi creezi un album foto pe Facebook şi astfel te vede toată lumea afişat in no time.

Nu vei mai aştepta un prilej sa vină prietenii pe la tine să scoţi albumele prăfuite, să le arăţi amintiri din copilărie... Cum te lafăiai pe păturica de blană, după ce fusesei bine îmbăiat şi dat cu ulei de corp pentru bebe.

Acum toată lumea este world wide web distributed. În felul acesta nu mă mir că cei de la Kodak vor disparea complet şi irevocabil de pe faţa pământului.

Sincere regrete!

Cu vampirul la doctor

Din seria experienţelor umane...

Urăsc să merg la doctor. Cred că am mai spus-o şi cu alte ocazii şi cu siguranţă nu mă sfiesc să o spun ori de câte ori am ocazia. Probabil am fobie, sau probabil asta se datorează faptului că sunt o biată fiinţă muritoare pe acest Pământ.
Chiar dacă încerc să mă conving că este vorba de un simplu control de rutină, ceva mă face să dau bir cu fugiţii în secunda în care am păşit pragul spitalului sau a cabinetului medical.
Dar neavând scăpare de data aceasta, fiind însoţită de soacra şi de soţul meu iubit, a trebuit să merg până la capăt. Şi astfel, după două ore de aştepare intensă, vine şi rândul meu. Bla bla, explic cu cât mai calm cu putinţă doctorului ginecolog ce vânt mă aduce pe acolo, urmează apoi coşmarul tuturor femeilor (şi ştitţi voi la ce mă refer când spun asta..), pentru ca mai apoi, când eram în toată nuditatea mea umană, doctorul să mă întrebe nonşalant: „eşti vampireasă?”
Cam cum vine asta şi cum de îmi pune o asemenea întrebare?! Procesez repede cu un surâs întrebarea şi îmi dau seama că de vină sunt insignele mele de pe tricou înfăţisându-i pe Edward Cullen şi pe Jackob Black, alături de o alta cu logo-ul filmului Twilight Saga: Eclipse.
Nu m-aş fi gândit niciodată la o astfel de experienţă şi mai ales în locul pe care evit cel mai mult să-l vizitez vreodată. Şi cu toate acestea, simpaticul doctor Mendez era la curent cu toata nebunia seriei de succes „Amurg”. I-am răspuns oarecum intimidată că sunt un mare fan şi că mai mult decât orice mi-aş fi dorit ca în acele momente să fiu un vampir, lipsit de condiţia umană şi lipsit de tot ceea ce implică controalele de rutină la doctor. Ca să nu mai adaug şi partea cu nemurirea, la care oricum toţi dintre noi ne gândim: „ce-ar fi dacă...”
De parcă nu ar fi fost totul lipsit de logică, doctorul adaugă pe un ton rece: „oricum nu am citit şi nu am văzut nici un film şi nici nu cred că mă interesează...” Wow! Apreciez sinceritatea. Tot ce am mai putut să şoptesc dezamăgită a fost: „da..da.. este o poveste de dragoste.. ieşită din tipare...”, adaugând ca pentru sine „care or mai fi şi tiparele alea...”.
Cert este că prin nu ştiu ce minune, tricoul meu faimos şi ultra cunoscut acum pentru însemnele sale, mi-a adus veşti bune. Mai mult decât poate spera oricine şi poate şi o dorinţă de a reveni la doctor cu mai mult curaj data viitoare. Dacă „o vampireasă” poate ajunge acolo, înseamnă că poate ajunge oricine. Încurajez pe această cale pe toată lumea să o facă.
Zorii de zi nu au fost niciodată mai minunaţi ca acum!

Cronica Bucur-eşti-lor

Încă o dată este vară. Încă o data este caniculă. Încă o dată este cea mai călduroasă vară din ultimii 130 de ani... Pentru noi cei de acum nu prea are o relevanţă anume şi nici nu cred că vom găsi vreun supravieţuitor al atâtor ani care au trecut de atunci.
Încă o dată sunt acasă.
După ce am trecut de stadiile de bază: plimbare pe lac, mâncat toate felurile de prăjituri şi pepene rece, înnot pe ştrand (noaptea, ziua nu este loc), savurat o porţie de mici la bodegă (cu muştar ordinar şi pâine moale), cumpărături la Orhideea (ăsta nu este clasic, dar având în vedere amploarea pe care a luat-o fenomenul, îl putem trece uşor pe listă), stat la taclale în faţa blocului la vânătoare de „ştiri mondene” – am hotărât ca o plimbare pe străzile Bucureştiului, noaptea, nu ar strica.
Şi pentru că nu mai este la modă promenada, desigur toata plimbarea are loc în maşină, muzica tare în boxe, geamurile toate deschise, pletele fluturând în vânt. Nu-mi aduceam aminte să fi văzut atâtea supermarket-uri Mega Image pe toate bulevardele. Nu-mi aduceam aminte pasajul Victoriei atât de luminat. Nu ştiam că exista un Metropolis Center.
Ştiam însă că multe din artele principale sunt închise pentru reparaţii, modernizări, astfalt nou, borduri noi, poduri noi, treceri de pietoni super-semnalizate (te simţi ca un pilot de 747 trecând prin ele) şi multe altele... E bine, e bine! Nu mai înjuraţi pentru că peste câţiva ani o să vă mândriţi cu oraşul vostru. Oraşul meu.
Mai ştiam şi că la orice oră din zi sau noapte dacă îţi este foame, bogat sau muritor de rând, plătitor de taxe şi impozite, găseşti negreşit deschis de la ultima fiţă de restaurant până la cea mai inghesuită shaormărie. Nu mulţi vor înţelege, dar voi spune o rugăciune pentru asta.
Continuând plimbarea pe lângă cafenelele din Dorobanţi, mi-a fost greu să nu observ că erau cam... goale... pentru o sâmbătă noaptea. Dar probabil toată lumea este pe litoral, o fi ceva obişnuit pentru perioada asta. Îndreptându-ne spre casă, de data aceasta pe lângă pasajul Victoriei am observat o cofetărie numită Lũsitana, câtă coincidenţă, nu-i aşa?
Avansând spre un peisaj mai de cartier, o prostituată stătea stingheră la margine de drum, probabil în căutarea unui client sau poate doar plictisită de cel dinainte. În spatele ei, un afişaj luminos cu piesa marelui artist Dan Puric – „Don Quijote”. Nu am putut să mă abţin să mă gândesc: câtă ironie! Cât de ciudat, cât de nepotrivit ansamblul şi totuşi atât de acolo, atât de real. O prăpastie imensă între măreţie şi depravare, între creaţie şi mizerie, între ordine şi haos. Şi totuşi într-o înlănţuire de necontestat.
Au urmat în peisaj Podul Grant, stadionul Giuleşi, trecerea de pietorni super-semnalizată, Mega Image şi sunt încă o dată acasă. Am încheiat o plimare plăcută cu o privire pe fereastră, savurând un pahar de şampanie, simţindu-mă parcă este încă o dată Revelionul, dar fără artificii şi pocnitori :).

Despre a şaptea artă...

Din seria aventurilor petrecute prin „ţările calde” aş vrea să mai adaug o experienţă interesantă. Este adevărat că subiectele nu vin aşa uşor precum aş dori, dar la fel de adevărat este şi faptul că, uneori, nu-mi pun suficient de mult mintea la contribuţie ca să adaug o nouă postare pe blog. Ok. Am recunoscut!
„Acestea ziind fise” – cum îi plăcea unui prof’ din facultate să spună – iaca fuserăm invitaţi de prietena noastră de nădejde, Paula, să mergem la un restaurant aparent cu mare ştaif, deschis de curând prin împrejurimi. După o lungă dispută despre cum şi ce trebuie să purtăm fiecare, că nah, ţinuta e obligatorie, am adjudecat câte o ţinută casual/elegant pe cap de locuitor.
Îmbarcaţi în frumosul nostru volvo (nu ştiu sigur dacă are „clima bizon”... dar cred că este un s40), am virat pe câteva străzi depărtare de casă, pe o străduţă cum numai prin San Francisco cred că mai vezi; şi am ajuns la locaţie. Când nu mare ne-a fost mirarea să vedem o adunătură de puşti, adolescenţi şi ceva persoane trecute de mult de a doua tinereţe; care în blugi, care cu pantofi sport, unul mai deşănţat ca celalalt, dar şi câţiva mai la patru ace, ceea ce ne-a făcut să răsuflăm uşuraţi că nu suntem singurii în impostaza de a ne face de râs pe acolo, sau de a fi obiect de muzeu.
La recepţie am fost imediat taxaţi cu o sumă modică de 16 euro. Intersantă abordare cu banii înainte ca la... dar ce importanţă are... Am fost conduşi la masa noastră de patru persoane, deşi eram trei. Al patrulea s-a pierdut într-o altă incursiune, numai Dumnezeu ştie pe unde.
Localul drăguţ în sine. Nu prea înţelegeam noi de ce sunt toate mesele aliniate una langă cealaltă, nici măcar ca la o nuntă, poate ca la un banchet. Am dedus imediat că se cunoşteau toţi cu toţi şi mai erau şi vreo doi sărbătoriţi pe acolo. Măcar noi beneficiam de o masă e drept stingheră, dar destul de intimă în aglomerarea de acolo.
În timp ce ne acomodam, ne gândeam pe unde o fi meniul, ca să vedem şi noi ce vom servi, când Paula senină ne anunţă că defapt este un self-catering. Mai pe româneşte un fel de împinge tava, bufet suedez sau ce altă denumire mai vreţi. Ca tot românul obişnuit să fie servit.. am strâmbat puţin din nas, dar ne-am obişnuit repede cu ideea, mai ales ca mâncarea arăta atât de îmbietor...greu să rezişti..recunosc. Am mai aflat şi un alt amănunt interesant. Până la ora 23 băutura era inclusă, deci puteai să comanzi oricâte beri pofteai, fără să-ţi faci griji pentru nota de plată. Important era să ai unde stochezi atâta mâncare şi băutură.
Partea cea mai frumoasă a venit însă la puţin timp după ce lumea s-a infruptat din bunătăţi şi s-au ameţit puţin din concursul de băut Sangria. Era timpul pentru karaoke. La asta chiar nu ne aşteptam. Şi uite cum au început dragii de portughezi să cânte şi să ţopăie, să se distreze mai ceva ca la o nuntă. Nu ne-a fost greu să intrăm în atmosferă, chiar dacă nu ştiam melodiile. Şi până la urmă s-a dovedit a fi o seară pe cinste. Nu am regretat nici cei 16 euro, nici că ne-am pus prea la patru ace, nici că am stat mult mai mult decât ne-am fi aşteptat.
Nu am regretat absolut nimic. Ba chiar poate mai repetăm experienţa. Este ceva atipic pentru noi, este ceva ce în România nu cred că există. Dar una peste alta este şi acesta un altfel de catharsis. Să te simţi extraordinar de bine în jurul unor oameni complet străini. Poate nu degeaba restaurantul se numeşte „A şaptea artă”...

Încă e...

Dacă vă întrebaţi ce mai fac...
Am sa vă răspund cât mai concins cu putinţă.
Sunt ca tipul din bancul ăla.. nu-l ştiti?


Un tip se hotărăşte să sară de la etajul 10...
Zis şi făcut. Urcă până la etajul 10... se aruncă în gol:
Şi... în dreptul fiecărui etaj spune: "Încă e bine!...Încă e bine!"...


Cam aşa ceva şi eu.
Trageţi voi singuri concluzia. Huh!

Foc şi Gheaţă

Unii spun că lumea va sfârşi în flăcări,
Alţii spun că în gheaţă.
Din ce-am gustat eu din dorinţă,
Îi cred pe cei ce spun de flăcări.
Dar dacă ar fi să pier de două ori,
Cred că am învăţat destule despre ură
Ca să spun că pentru distrugere
E la fel de bună şi gheaţa
Şi ar fi suficientă.

Robert Frost

Trezirea

[...] Timpul trece.
Chiar şi atunci când pare imposibil.
Chiar şi atunci când fiecare bătaie a ceasului doare la fel ca pulsul sângelui sub o vânătaie.
Timpul trece neregulat, cu rătăciri ciudate şi pauze tărăgănate, dar trece.
Chiar şi pentru mine...
[...]