Cronica Bucur-eşti-lor

Încă o dată este vară. Încă o data este caniculă. Încă o dată este cea mai călduroasă vară din ultimii 130 de ani... Pentru noi cei de acum nu prea are o relevanţă anume şi nici nu cred că vom găsi vreun supravieţuitor al atâtor ani care au trecut de atunci.
Încă o dată sunt acasă.
După ce am trecut de stadiile de bază: plimbare pe lac, mâncat toate felurile de prăjituri şi pepene rece, înnot pe ştrand (noaptea, ziua nu este loc), savurat o porţie de mici la bodegă (cu muştar ordinar şi pâine moale), cumpărături la Orhideea (ăsta nu este clasic, dar având în vedere amploarea pe care a luat-o fenomenul, îl putem trece uşor pe listă), stat la taclale în faţa blocului la vânătoare de „ştiri mondene” – am hotărât ca o plimbare pe străzile Bucureştiului, noaptea, nu ar strica.
Şi pentru că nu mai este la modă promenada, desigur toata plimbarea are loc în maşină, muzica tare în boxe, geamurile toate deschise, pletele fluturând în vânt. Nu-mi aduceam aminte să fi văzut atâtea supermarket-uri Mega Image pe toate bulevardele. Nu-mi aduceam aminte pasajul Victoriei atât de luminat. Nu ştiam că exista un Metropolis Center.
Ştiam însă că multe din artele principale sunt închise pentru reparaţii, modernizări, astfalt nou, borduri noi, poduri noi, treceri de pietoni super-semnalizate (te simţi ca un pilot de 747 trecând prin ele) şi multe altele... E bine, e bine! Nu mai înjuraţi pentru că peste câţiva ani o să vă mândriţi cu oraşul vostru. Oraşul meu.
Mai ştiam şi că la orice oră din zi sau noapte dacă îţi este foame, bogat sau muritor de rând, plătitor de taxe şi impozite, găseşti negreşit deschis de la ultima fiţă de restaurant până la cea mai inghesuită shaormărie. Nu mulţi vor înţelege, dar voi spune o rugăciune pentru asta.
Continuând plimbarea pe lângă cafenelele din Dorobanţi, mi-a fost greu să nu observ că erau cam... goale... pentru o sâmbătă noaptea. Dar probabil toată lumea este pe litoral, o fi ceva obişnuit pentru perioada asta. Îndreptându-ne spre casă, de data aceasta pe lângă pasajul Victoriei am observat o cofetărie numită Lũsitana, câtă coincidenţă, nu-i aşa?
Avansând spre un peisaj mai de cartier, o prostituată stătea stingheră la margine de drum, probabil în căutarea unui client sau poate doar plictisită de cel dinainte. În spatele ei, un afişaj luminos cu piesa marelui artist Dan Puric – „Don Quijote”. Nu am putut să mă abţin să mă gândesc: câtă ironie! Cât de ciudat, cât de nepotrivit ansamblul şi totuşi atât de acolo, atât de real. O prăpastie imensă între măreţie şi depravare, între creaţie şi mizerie, între ordine şi haos. Şi totuşi într-o înlănţuire de necontestat.
Au urmat în peisaj Podul Grant, stadionul Giuleşi, trecerea de pietorni super-semnalizată, Mega Image şi sunt încă o dată acasă. Am încheiat o plimare plăcută cu o privire pe fereastră, savurând un pahar de şampanie, simţindu-mă parcă este încă o dată Revelionul, dar fără artificii şi pocnitori :).