Din seria aventurilor petrecute prin „ţările calde” aş vrea să mai adaug o experienţă interesantă. Este adevărat că subiectele nu vin aşa uşor precum aş dori, dar la fel de adevărat este şi faptul că, uneori, nu-mi pun suficient de mult mintea la contribuţie ca să adaug o nouă postare pe blog. Ok. Am recunoscut!
„Acestea ziind fise” – cum îi plăcea unui prof’ din facultate să spună – iaca fuserăm invitaţi de prietena noastră de nădejde, Paula, să mergem la un restaurant aparent cu mare ştaif, deschis de curând prin împrejurimi. După o lungă dispută despre cum şi ce trebuie să purtăm fiecare, că nah, ţinuta e obligatorie, am adjudecat câte o ţinută casual/elegant pe cap de locuitor.
Îmbarcaţi în frumosul nostru volvo (nu ştiu sigur dacă are „clima bizon”... dar cred că este un s40), am virat pe câteva străzi depărtare de casă, pe o străduţă cum numai prin San Francisco cred că mai vezi; şi am ajuns la locaţie. Când nu mare ne-a fost mirarea să vedem o adunătură de puşti, adolescenţi şi ceva persoane trecute de mult de a doua tinereţe; care în blugi, care cu pantofi sport, unul mai deşănţat ca celalalt, dar şi câţiva mai la patru ace, ceea ce ne-a făcut să răsuflăm uşuraţi că nu suntem singurii în impostaza de a ne face de râs pe acolo, sau de a fi obiect de muzeu.
La recepţie am fost imediat taxaţi cu o sumă modică de 16 euro. Intersantă abordare cu banii înainte ca la... dar ce importanţă are... Am fost conduşi la masa noastră de patru persoane, deşi eram trei. Al patrulea s-a pierdut într-o altă incursiune, numai Dumnezeu ştie pe unde.
Localul drăguţ în sine. Nu prea înţelegeam noi de ce sunt toate mesele aliniate una langă cealaltă, nici măcar ca la o nuntă, poate ca la un banchet. Am dedus imediat că se cunoşteau toţi cu toţi şi mai erau şi vreo doi sărbătoriţi pe acolo. Măcar noi beneficiam de o masă e drept stingheră, dar destul de intimă în aglomerarea de acolo.
În timp ce ne acomodam, ne gândeam pe unde o fi meniul, ca să vedem şi noi ce vom servi, când Paula senină ne anunţă că defapt este un self-catering. Mai pe româneşte un fel de împinge tava, bufet suedez sau ce altă denumire mai vreţi. Ca tot românul obişnuit să fie servit.. am strâmbat puţin din nas, dar ne-am obişnuit repede cu ideea, mai ales ca mâncarea arăta atât de îmbietor...greu să rezişti..recunosc. Am mai aflat şi un alt amănunt interesant. Până la ora 23 băutura era inclusă, deci puteai să comanzi oricâte beri pofteai, fără să-ţi faci griji pentru nota de plată. Important era să ai unde stochezi atâta mâncare şi băutură.
Partea cea mai frumoasă a venit însă la puţin timp după ce lumea s-a infruptat din bunătăţi şi s-au ameţit puţin din concursul de băut Sangria. Era timpul pentru karaoke. La asta chiar nu ne aşteptam. Şi uite cum au început dragii de portughezi să cânte şi să ţopăie, să se distreze mai ceva ca la o nuntă. Nu ne-a fost greu să intrăm în atmosferă, chiar dacă nu ştiam melodiile. Şi până la urmă s-a dovedit a fi o seară pe cinste. Nu am regretat nici cei 16 euro, nici că ne-am pus prea la patru ace, nici că am stat mult mai mult decât ne-am fi aşteptat.
Nu am regretat absolut nimic. Ba chiar poate mai repetăm experienţa. Este ceva atipic pentru noi, este ceva ce în România nu cred că există. Dar una peste alta este şi acesta un altfel de catharsis. Să te simţi extraordinar de bine în jurul unor oameni complet străini. Poate nu degeaba restaurantul se numeşte „A şaptea artă”...
„Acestea ziind fise” – cum îi plăcea unui prof’ din facultate să spună – iaca fuserăm invitaţi de prietena noastră de nădejde, Paula, să mergem la un restaurant aparent cu mare ştaif, deschis de curând prin împrejurimi. După o lungă dispută despre cum şi ce trebuie să purtăm fiecare, că nah, ţinuta e obligatorie, am adjudecat câte o ţinută casual/elegant pe cap de locuitor.
Îmbarcaţi în frumosul nostru volvo (nu ştiu sigur dacă are „clima bizon”... dar cred că este un s40), am virat pe câteva străzi depărtare de casă, pe o străduţă cum numai prin San Francisco cred că mai vezi; şi am ajuns la locaţie. Când nu mare ne-a fost mirarea să vedem o adunătură de puşti, adolescenţi şi ceva persoane trecute de mult de a doua tinereţe; care în blugi, care cu pantofi sport, unul mai deşănţat ca celalalt, dar şi câţiva mai la patru ace, ceea ce ne-a făcut să răsuflăm uşuraţi că nu suntem singurii în impostaza de a ne face de râs pe acolo, sau de a fi obiect de muzeu.
La recepţie am fost imediat taxaţi cu o sumă modică de 16 euro. Intersantă abordare cu banii înainte ca la... dar ce importanţă are... Am fost conduşi la masa noastră de patru persoane, deşi eram trei. Al patrulea s-a pierdut într-o altă incursiune, numai Dumnezeu ştie pe unde.
Localul drăguţ în sine. Nu prea înţelegeam noi de ce sunt toate mesele aliniate una langă cealaltă, nici măcar ca la o nuntă, poate ca la un banchet. Am dedus imediat că se cunoşteau toţi cu toţi şi mai erau şi vreo doi sărbătoriţi pe acolo. Măcar noi beneficiam de o masă e drept stingheră, dar destul de intimă în aglomerarea de acolo.
În timp ce ne acomodam, ne gândeam pe unde o fi meniul, ca să vedem şi noi ce vom servi, când Paula senină ne anunţă că defapt este un self-catering. Mai pe româneşte un fel de împinge tava, bufet suedez sau ce altă denumire mai vreţi. Ca tot românul obişnuit să fie servit.. am strâmbat puţin din nas, dar ne-am obişnuit repede cu ideea, mai ales ca mâncarea arăta atât de îmbietor...greu să rezişti..recunosc. Am mai aflat şi un alt amănunt interesant. Până la ora 23 băutura era inclusă, deci puteai să comanzi oricâte beri pofteai, fără să-ţi faci griji pentru nota de plată. Important era să ai unde stochezi atâta mâncare şi băutură.
Partea cea mai frumoasă a venit însă la puţin timp după ce lumea s-a infruptat din bunătăţi şi s-au ameţit puţin din concursul de băut Sangria. Era timpul pentru karaoke. La asta chiar nu ne aşteptam. Şi uite cum au început dragii de portughezi să cânte şi să ţopăie, să se distreze mai ceva ca la o nuntă. Nu ne-a fost greu să intrăm în atmosferă, chiar dacă nu ştiam melodiile. Şi până la urmă s-a dovedit a fi o seară pe cinste. Nu am regretat nici cei 16 euro, nici că ne-am pus prea la patru ace, nici că am stat mult mai mult decât ne-am fi aşteptat.
Nu am regretat absolut nimic. Ba chiar poate mai repetăm experienţa. Este ceva atipic pentru noi, este ceva ce în România nu cred că există. Dar una peste alta este şi acesta un altfel de catharsis. Să te simţi extraordinar de bine în jurul unor oameni complet străini. Poate nu degeaba restaurantul se numeşte „A şaptea artă”...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu