De câteva săptămâni am o activitate mai puţin convenţională şi mai mult chinuitoare în speţă. Ce poate fi mai neplăcut decât să mergi la... dentist?
Oricât aş încerca să mă sustrag acestei activităţi – şi crede-ţi-mă am încercat din răsputeri şi cu toate metodele – se pare că nu am sorţi de câştig. Aşa că de fiecare dată ajung dezamăgită pe scaunul torturii, uitându-mă neajutorată în toate părţile şi tresărind evident la întrebarea doamnei doctor: „Mă urăşti, nu-i asa? Hai măcar un pic acolo...” Mă gândesc instantaneu: „cred că glumeşte nu?” Fără drept de apel, schiţez un zâmbet strâmb şi dau din cap în semn că: NU.
Pentru că nu am o maşină a timpului ca să mă pot întorce în trecut să repar din greşelile făcute, sau cel puţin să-mi fi spus mai din timp să mă duc la doctor, încerc să supravieţuiesc cu realitatea care îmi este menită în momentul de faţă.
Poate dacă atunci când m-am decis că urăsc să merg la dentist (aproximativ sfârşitul clasei a VIII-a) aş fi făcut o incursiune în viitor, la o întoarcere inevitabilă aş fi avut o cu totul altă atitudine.
Dar ce bine era atunci... Eh, eh! Nici o grijă. Ah da, pardon, ne chinuia dirigu' cu matematica... ah şi profa' de română. Doamne ce femeie cumplită! Şi totuşi câte lucruri a putut să ne înveţe... Chiar dacă am suportat din partea ei destul de multe umilinţe, nu pot uita că atunci când făceam ceva bine avea un obicei destul de gentil în opoziţie cu atitudinea crudă afişată în restul timpului: te mângăia uşor cu palma pe obraz. Era ca acele frame-uri din filme. Imagine detaliu... şi... blândeţe nemarginită. Te simţeai protejat, te simţeai bine.
Nu ştiu de ce dar este clar că lucrurile bune sunt preţuite numai atunci când nu mai avem parte de ele. Este universal valabil. Oricât ne-am strădui, oricât de conştienţi suntem de ele, parcă ceva ne opreşte să spunem: stop! Mulţumesc pentru acest moment. Mulţumesc! M-ai facut cu adevărat fericit şi voi respecta acest lucru pentru totdeauna.
Nu putem. Cu toate acestea încerc, măcar mental, atunci când pot desigur, o călătorie în viitor, spunând că atunci când vor veni, nu voi mai rata aceste momente. Revin în prezent. Şi când mâine devine ieri, îmi dau seama că iar am dat-o bară! Şi atunci vreau înapoi în viitor. Uf! Până voi ajunge să descopăr continuitatea spaţial-temporală! va trebui să mă mulţumesc cu mâna uşoară a dentistului, care mă va face bine...
Oricât aş încerca să mă sustrag acestei activităţi – şi crede-ţi-mă am încercat din răsputeri şi cu toate metodele – se pare că nu am sorţi de câştig. Aşa că de fiecare dată ajung dezamăgită pe scaunul torturii, uitându-mă neajutorată în toate părţile şi tresărind evident la întrebarea doamnei doctor: „Mă urăşti, nu-i asa? Hai măcar un pic acolo...” Mă gândesc instantaneu: „cred că glumeşte nu?” Fără drept de apel, schiţez un zâmbet strâmb şi dau din cap în semn că: NU.
Pentru că nu am o maşină a timpului ca să mă pot întorce în trecut să repar din greşelile făcute, sau cel puţin să-mi fi spus mai din timp să mă duc la doctor, încerc să supravieţuiesc cu realitatea care îmi este menită în momentul de faţă.
Poate dacă atunci când m-am decis că urăsc să merg la dentist (aproximativ sfârşitul clasei a VIII-a) aş fi făcut o incursiune în viitor, la o întoarcere inevitabilă aş fi avut o cu totul altă atitudine.
Dar ce bine era atunci... Eh, eh! Nici o grijă. Ah da, pardon, ne chinuia dirigu' cu matematica... ah şi profa' de română. Doamne ce femeie cumplită! Şi totuşi câte lucruri a putut să ne înveţe... Chiar dacă am suportat din partea ei destul de multe umilinţe, nu pot uita că atunci când făceam ceva bine avea un obicei destul de gentil în opoziţie cu atitudinea crudă afişată în restul timpului: te mângăia uşor cu palma pe obraz. Era ca acele frame-uri din filme. Imagine detaliu... şi... blândeţe nemarginită. Te simţeai protejat, te simţeai bine.
Nu ştiu de ce dar este clar că lucrurile bune sunt preţuite numai atunci când nu mai avem parte de ele. Este universal valabil. Oricât ne-am strădui, oricât de conştienţi suntem de ele, parcă ceva ne opreşte să spunem: stop! Mulţumesc pentru acest moment. Mulţumesc! M-ai facut cu adevărat fericit şi voi respecta acest lucru pentru totdeauna.
Nu putem. Cu toate acestea încerc, măcar mental, atunci când pot desigur, o călătorie în viitor, spunând că atunci când vor veni, nu voi mai rata aceste momente. Revin în prezent. Şi când mâine devine ieri, îmi dau seama că iar am dat-o bară! Şi atunci vreau înapoi în viitor. Uf! Până voi ajunge să descopăr continuitatea spaţial-temporală! va trebui să mă mulţumesc cu mâna uşoară a dentistului, care mă va face bine...
! Înapoi în viitor (engleză Back to the Future) este un film american realizat în anul 1985. Filmul a avut cele mai mari încasări ale anului 1985, cu 210,6 millioane USD în Statele Unite ale Americii, plus 173 milloane USD în celelalte ţări.
! Termen folosit în filmul Back to the future II în teoria conform căreia într-o eventuală călătorie în viitor întâlnirea accidentală a persoanei tale de atunci cu persoana ta din trecut poate crea un paradox temporal, care să cauzeze o reacţie în lanţ şi care să descopere continuitatea spaţial-temporală, distrugând astfel Universul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu