Viaţa mea

Cred că am mai spus şi cu alte ocazii, atunci când m-am apucat serios de scris nu am ştiut exact despre ce voi scrie, ce subiecte voi aborda, dacă va fi despre viaţa reală sau va fi doar ceva fictiv.
Am ales să vorbesc despre viaţa reală pentru că rezonez mai bine cu această latură. Deşi sunt genul de persoană visătoare, îmi plac lucrurile palpabile şi sunt, de regulă, foarte pragmatică. Nu m-am gândit, şi poate nici acum nu mă gândesc, să duc totul într-o fază profesionistă, la modul că voi fi un fel de super/profund/filosofic scriitor. Nici pe departe.
Vreau doar să scriu despre ceea ce simt în mare parte. Vreau să scriu despre amintiri, despre trăiri şi sentimente, dar în mare parte vreau să scriu despre viaţa mea. Este un mod de a elibera ceea ce este reprimat, acte ratate. Sau este doar amintirea unei lecţii de viaţă.
Fiecare om are un mod al său de a scapa de tensiunile acumulate de-alungul unei vieţi şi aşa de prea multe ori încercate de probleme, necazuri, lipsuri, dezamăgiri, supărări, şi de ceea ce numesc eu cel mai dureros sentiment pe care l-am trăit şi poate îl voi mai trăi vreodată: tristeţe deznădăjduită.
Deznădejdea este atăt de usturătoare, încât te simţi cel mai neputincios om de pe planetă. De multe ori, te gândeşti de ce există acele lucruri minunate de care la un moment dat te bucuri, pentru ca mai târziu ele să dispară în negura timpului. Ţi se pare injust. Te întrebi de ce eu?
Erau momente în care am spus: „Ok. Asta este acum. Roata se va întoarce”. Nimic mai adevărat. De cele mai multe ori aşa se întâmplă. Întrebarea este dacă roata are de unde să se întoarcă. Dacă ştii că ai fost înr-un loc, este posibil că ulterior să mai treci pe acolo. Dar dacă nu? Te gândeşti: vei ajunge vreodată?
Deşi magicul „dacă” este un exerciţiu nemaipomenit pentru arta actoriei, în viaţa de zi cu zi ar trebui să mergem mai mult pe ideea să nu spun dacă se va întâmpla, ci când se va întâmpla. Când voi fi ajuns acolo unde mi-am propus, atunci şi numai atunci mă pot simţi împlinit. Stadiul „dacă” este acela de a nu fi acţionat când trebuia. Pentru că numai ceea ce este ipotetic este mai greu de pus în practică.
În schimb, când ai ajuns să trăieşti ceea ce ţi-ai imaginat, dorit sau pur şi simplu s-a întâmplat, ştii cu siguranţă că ai avut un punct de pornire. Indiferent că este vorba de faptul că ai descoperit dragostea adevărată, sau că tocmai ai aflat că vei avea un copil, sau că-ţi sună telefonul în miez de noapte să te anunţe că ai pierdut pe cineva drag, sau că afli că ai o boală incurabilă.
Sunt stadii şi stadii.
Ar fi interesant să pot fabula la nesfârşit despre lucruri care nu mi s-au întâmplat niciodată. Dar atunci aş ştii că nu mai sunt eu. Nu m-aş simţi în largul meu. Uneori partea această este prea grea pentru lumea în care trăim. Ştiu că minciuna s-a tranformat într-un atuu. Şi cu cât minţi mai bine cu atât eşti mai aplaudat la scenă deschisă.
Cu toate acestea, rămân acelaşi om sincer. Surâd atunci când aflu că cineva pe care îl consideram prieten, povesteşte altora despre incapacităţile mele şi care consideră că ştie ce este mai bine pentru mine, chiar dacă nu i-am cerut niciodată sfatul.
Încerc să rămân la fel. Le datorez asta celor câteva persoane sincere din viaţa mea. Acelor puţini prieteni, care peste timp au rămas şi ei la fel.
Aceia care cu drag vor citi în continuare aceste pagini fără să spună: ne-am plictisit de povestirile din viaţa ta.
Din imperfecta viaţă a mea.