Acum câteva luni îmi puneam întrebarea cât de departe am ajuns? Şi pentru că inevitabil ştiu care este răspunsul, nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva am ajuns prea departe?
Risc să par foarte melancolică, nostalgică sau cum s-or mai numi în zilele noastre aceste trăiri. De vină cred că sunt tot eu. Cine mă pune să-mi citesc jurnalele de acum 13-14 ani? Acesta este riscul curăţeniei generale prin dulapuri, deh...
Mâine, prietenul meu cel mai bun, Andrei are nunta. Wow! Asta chiar m-a pus pe gânduri... Nu că nu şi-ar fi găsit perechea ideală sau că nu m-aş bucura enorm pentru el. Doamne fereşte! Mă bucur enorm.
Dar oare a trecut atât de mult timp de când petreceam zilele prin parc sporovăind despre toate tâmpeniile de pe lumea asta? De când ne puneam întrebări de genul:
– EL: Nu ştiu când voi găsi şi eu persoana pentru mine, sunt din ce în ce mai pesimist. Nu vrea pur şi simplu să-şi facă apariţia în viaţa mea.
– Eu: Eh! Toate la timpul lor. Nu poţi cere dragostei să intre pe fereastră numai că aşa vrei tu!
– El: Şi.. totuşi crezi că va veni şi ziua aia?
– Eu: Va veni, ce crezi că ai scăpare? Trebuie doar să ai răbdare.
Aşa că după ani de întrebări şi răspunsuri vine şi ziua cea mare. In a glimpse. Şi nimic nu va mai fi la fel vreodată. Intrăm din ce în ce mai mulţi în Clubul Celor Căsătoriţi şi îi lăsăm în urmă pe cei singuri.
Mă văd la masă cu Bridget Jones punându-i întrebarea săcăitoare: „Cum stai cu dragostea? Ceasul nu stă în loc: Tic-Tac, Tic-Tac...” Şi după o recapitulare scurtă, descopăr următoarele puncte esenţiale:
Partea 1
1. Sora mea a avut nunta acum 2 ani.
2. Anul trecut eu am avut nunta.
3. Anul trecut vărul meu a avut nunta.
4. Anul acesta cumnata mea a avut nunta.
5. Anul acesta Andrei are nunta.
Partea a II-a
1. Andrei are deja o fetiţă.
2. Soţia vărului meu trebuie să nască un băiat.
3. Prietenii mei, Cristina şi Robert aşteaptă un băiat.
Probabil voi mai adăuga alte şi alte asemenea evenimente. Direcţia este din ce în ce mai clară. Da. Am ajuns prea departe.
Defapt, ideea era toată această transformare, care evident nu m-a putut lăsa indiferentă şi nu aş fi putut să las nemarcate aceste gânduri. Chiar dacă acum vor rămâne stocate într-un articol pe blog şi nu pe o pagină de jurnal.
Uneltele sunt altele, viaţa este alta, timpurile sunt altele... Dar memoria este aceeaşi... Oare cine o fi fost Alexandru V. din jurnalul meu? Citez: 18-IX-1994 [...] Tot ieri am vorbit şi cu Alexandru, dar ştiţi ce fel de băiat este, foarte sfios şi încrezut. Bine nu chiar încrezut, dar dacă nu îl bag eu în seamă el nici atât nu se sfieşte. Îmi aduc aminte în clasa a IV-a ce bine mă înţelegeam cu el, eram aproape ca fraţii, ne ajutam unul pe altul, dar bineînţeles cine îşi mai aduce aminte de asta? Doar eu. Dar acestea sunt amintiri, nu mai sunt chestii din prezent... Atunci aveam 13 ani, acum sigur Alexandru nu mă mai ţine minte, eu niciatât. Memoria este deja alta.
Dar dacă toate sunt altele, în final ce ne mai ramâne?
Risc să par foarte melancolică, nostalgică sau cum s-or mai numi în zilele noastre aceste trăiri. De vină cred că sunt tot eu. Cine mă pune să-mi citesc jurnalele de acum 13-14 ani? Acesta este riscul curăţeniei generale prin dulapuri, deh...
Mâine, prietenul meu cel mai bun, Andrei are nunta. Wow! Asta chiar m-a pus pe gânduri... Nu că nu şi-ar fi găsit perechea ideală sau că nu m-aş bucura enorm pentru el. Doamne fereşte! Mă bucur enorm.
Dar oare a trecut atât de mult timp de când petreceam zilele prin parc sporovăind despre toate tâmpeniile de pe lumea asta? De când ne puneam întrebări de genul:
– EL: Nu ştiu când voi găsi şi eu persoana pentru mine, sunt din ce în ce mai pesimist. Nu vrea pur şi simplu să-şi facă apariţia în viaţa mea.
– Eu: Eh! Toate la timpul lor. Nu poţi cere dragostei să intre pe fereastră numai că aşa vrei tu!
– El: Şi.. totuşi crezi că va veni şi ziua aia?
– Eu: Va veni, ce crezi că ai scăpare? Trebuie doar să ai răbdare.
Aşa că după ani de întrebări şi răspunsuri vine şi ziua cea mare. In a glimpse. Şi nimic nu va mai fi la fel vreodată. Intrăm din ce în ce mai mulţi în Clubul Celor Căsătoriţi şi îi lăsăm în urmă pe cei singuri.
Mă văd la masă cu Bridget Jones punându-i întrebarea săcăitoare: „Cum stai cu dragostea? Ceasul nu stă în loc: Tic-Tac, Tic-Tac...” Şi după o recapitulare scurtă, descopăr următoarele puncte esenţiale:
Partea 1
1. Sora mea a avut nunta acum 2 ani.
2. Anul trecut eu am avut nunta.
3. Anul trecut vărul meu a avut nunta.
4. Anul acesta cumnata mea a avut nunta.
5. Anul acesta Andrei are nunta.
Partea a II-a
1. Andrei are deja o fetiţă.
2. Soţia vărului meu trebuie să nască un băiat.
3. Prietenii mei, Cristina şi Robert aşteaptă un băiat.
Probabil voi mai adăuga alte şi alte asemenea evenimente. Direcţia este din ce în ce mai clară. Da. Am ajuns prea departe.
Defapt, ideea era toată această transformare, care evident nu m-a putut lăsa indiferentă şi nu aş fi putut să las nemarcate aceste gânduri. Chiar dacă acum vor rămâne stocate într-un articol pe blog şi nu pe o pagină de jurnal.
Uneltele sunt altele, viaţa este alta, timpurile sunt altele... Dar memoria este aceeaşi... Oare cine o fi fost Alexandru V. din jurnalul meu? Citez: 18-IX-1994 [...] Tot ieri am vorbit şi cu Alexandru, dar ştiţi ce fel de băiat este, foarte sfios şi încrezut. Bine nu chiar încrezut, dar dacă nu îl bag eu în seamă el nici atât nu se sfieşte. Îmi aduc aminte în clasa a IV-a ce bine mă înţelegeam cu el, eram aproape ca fraţii, ne ajutam unul pe altul, dar bineînţeles cine îşi mai aduce aminte de asta? Doar eu. Dar acestea sunt amintiri, nu mai sunt chestii din prezent... Atunci aveam 13 ani, acum sigur Alexandru nu mă mai ţine minte, eu niciatât. Memoria este deja alta.
Dar dacă toate sunt altele, în final ce ne mai ramâne?
Răspunsul într-un viitor articol.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu