(Şi cluburile sunt pline de viaţă...)
De 1 Mai Muncitoresc ne-am gândit că nu ar fi rău să intrăm şi noi în rândul celor care sărbătoresc într-o oarecare măsură şi într-un oarecare fel această zi, de mulţi catalogată comunistă, dar de mai mulţi luată ca un bun prilej de sărbătoare şi de distracţie câtă încape.
Nefiind în România, pentru a merge, evident, în Parcul Izvor, am optat pentru a doua variantă: Hai nene la club în Lisabona să ne dănţuim, că şi aşa nu am mai fost de mult (adică, niciodată, de când suntem în Portugalia). În fine, detaliile contează mai puţin... poate mai mult... nu, mai puţin... mă rog cum o fi... Am stabilit unde ce şi cum, cu cine şi am pornit.
Întâlnirea cu „gaşca” se dădea la Docuri, o zonă la fel de renumită în Lisabona, cum ar fi Regie în Bucureşti. Ajunşi acolo am observat cu surprindere că nici măcar un miting organizat nu ar fi strâns atâta populaţie pe străzi şi ne-am întrebat dacă aşa o fi mereu sau era doar o zi specială.
Cert este că am avut o mică ezitare dându-ne seama că în jurul nostru marea majoritate era formată din puştime, adoleşcenţi puţini abia trecuţi de majorat, restul ar fi avut nevoie de acordul părinţilor pentru a se plimba atât de nonşalant cu sticlele de votcă într-o mână şi cu ţigările în cealaltă. Dar hei! Dacă legea nu interzice, de ce ne-ar fi deranjat pe noi.
Prima oprire am făcut-o într-un bar, cel mult spus, semănând mai mult cu un butic sau o cofetărie din Ferentari. Cu două mese aruncate, un tonomat de cafea, dar cu un separeu de luat masa, în farfurii de plastic şi într-un fum de ţigare pe care îl tăiai cu cuţitul. La bar, lumea se înghesuia să prindă câteva „shot”-uri, poate nişte coca-cola sau bere la dozator, servite magistral, în ce credeţi? Pahare de plastic! Foarte tare!
Din cele două mese şi în aglomeraţia sufocantă, nush cum naiba, noi am prins una. Ce mai ziceţi? Ăsta da noroc. Am băut câte ceva şi s-a stabilit unde urma să mergem în continuare. Am plecat optimişti şi încrezători, fiind convinşi că următorul local va fi cel puţin la fel de sinistru dacă nu mai rău decât cel dinainte.
Surpriză! Club Plateau. Wow! Pompos, nu? Chiar şi era. Cu toate ingredientele unui club care se respectă (pentru că apelativul discotecă nu mai este demult la modă): cordon roşu de catifea; bodyguard fioros, care evident ne-a înşfăcat câte 7 euroi de căciulă, „pentru de dimineaţă”, că nu ne cunoştea mutrele; garderobă, unde nah ce vreţi se plăteşte, că doar nu suntem pe plaiurile mioritice să dăm o şpagă derizorie; muzică ambientală, The Eagles – „Hotel California”; decoruri superbe cu influenţe indiano-marocane, canapele confortabile, ce să mai spunem, jos pălăria!
Ne-am luat băuturici şi ne-am introdus uşor, uşor în atmosferă. Ni s-a spus că dansul la propriu începe în jur de ora unu, unu şi jumătate. Aşteptam cu nerăbdare deschiderea, când... surpriză încă o dată! „I had the time of my life” (Dirty Dancing soundtrack. Dar ştie tot omu despre ce vorbesc) What? What? Suntem în 2009 Hellooo!!!. Am avut brusc revelaţia unei călătorii în maşina timpului.
Nu că nu ne-ar fi placut muzica, nu. Dar nu ne aşteptam. Am cerut lămuriri şi am primit. În acest distins club se ascultă şi se dansează numai pe muzică veche, anii ’70-’80, cel mult cu puţin noroc şi ceva din ’90. Era clar! Nu aveam nici o şansă să ascult „Poker face[1]” (uf! Şi aveam şi coregrafia bine stabilită).
Neavând încotro am zis go with the flow[2] şi am dat din dondonele pe muzică semnată: Bee Gees, Whitney Houston, George Michael, Stevie Wonder, UB40, Aretha Franklin şi mulţi alţii. Legende ale muzicii universale.
Ştiţi care era paradoxul, dar şi farmecul în acelaşi timp? Era plin. Nu aveai loc să intinzi o mână, ca să nu mai vorbesc despre faptul că toată lumea cânta în cor. Şi să ţinem cont că marea majoritate erau tineri. Distracţie nu glumă. Am plecat obosiţi, transpiraţi, mai săraci prin buzunare, dar foarte veseli pentru că această escapadă a meritat efortul. Cine ar fi crezut? Dacă am spune că viaţa este un club, atunci într-adevăr acest club este plin de viaţă, fără nici o exagerare.
Nu ştiu dacă în Romania există un asemenea loc. Poate dacă ar exista nu s-ar înghesui multă lume şi poate ar fi catalogat ca un local pentru babuşcuşi (aşa îi alintăm noi pe cei trecuţi de 40). Dar, sincer, spun că este foarte mişto. Şi nu pot decât să-i felicit pe portughezi. Pentru ceva care poate părea perimat, totuşi, cineva se încumetă să facă cu succes, şi nu oriunde, ci într-un club în centrul Lisabonei, această incursiune în trecut. În frumosul trecut al muzicii adevărate.
R.E.S.P.E.C.T
[1] Lady Gaga – Poker face (2009). Single de nr. 1 în top Billboard.
[2] Du-te cu valul.
De 1 Mai Muncitoresc ne-am gândit că nu ar fi rău să intrăm şi noi în rândul celor care sărbătoresc într-o oarecare măsură şi într-un oarecare fel această zi, de mulţi catalogată comunistă, dar de mai mulţi luată ca un bun prilej de sărbătoare şi de distracţie câtă încape.
Nefiind în România, pentru a merge, evident, în Parcul Izvor, am optat pentru a doua variantă: Hai nene la club în Lisabona să ne dănţuim, că şi aşa nu am mai fost de mult (adică, niciodată, de când suntem în Portugalia). În fine, detaliile contează mai puţin... poate mai mult... nu, mai puţin... mă rog cum o fi... Am stabilit unde ce şi cum, cu cine şi am pornit.
Întâlnirea cu „gaşca” se dădea la Docuri, o zonă la fel de renumită în Lisabona, cum ar fi Regie în Bucureşti. Ajunşi acolo am observat cu surprindere că nici măcar un miting organizat nu ar fi strâns atâta populaţie pe străzi şi ne-am întrebat dacă aşa o fi mereu sau era doar o zi specială.
Cert este că am avut o mică ezitare dându-ne seama că în jurul nostru marea majoritate era formată din puştime, adoleşcenţi puţini abia trecuţi de majorat, restul ar fi avut nevoie de acordul părinţilor pentru a se plimba atât de nonşalant cu sticlele de votcă într-o mână şi cu ţigările în cealaltă. Dar hei! Dacă legea nu interzice, de ce ne-ar fi deranjat pe noi.
Prima oprire am făcut-o într-un bar, cel mult spus, semănând mai mult cu un butic sau o cofetărie din Ferentari. Cu două mese aruncate, un tonomat de cafea, dar cu un separeu de luat masa, în farfurii de plastic şi într-un fum de ţigare pe care îl tăiai cu cuţitul. La bar, lumea se înghesuia să prindă câteva „shot”-uri, poate nişte coca-cola sau bere la dozator, servite magistral, în ce credeţi? Pahare de plastic! Foarte tare!
Din cele două mese şi în aglomeraţia sufocantă, nush cum naiba, noi am prins una. Ce mai ziceţi? Ăsta da noroc. Am băut câte ceva şi s-a stabilit unde urma să mergem în continuare. Am plecat optimişti şi încrezători, fiind convinşi că următorul local va fi cel puţin la fel de sinistru dacă nu mai rău decât cel dinainte.
Surpriză! Club Plateau. Wow! Pompos, nu? Chiar şi era. Cu toate ingredientele unui club care se respectă (pentru că apelativul discotecă nu mai este demult la modă): cordon roşu de catifea; bodyguard fioros, care evident ne-a înşfăcat câte 7 euroi de căciulă, „pentru de dimineaţă”, că nu ne cunoştea mutrele; garderobă, unde nah ce vreţi se plăteşte, că doar nu suntem pe plaiurile mioritice să dăm o şpagă derizorie; muzică ambientală, The Eagles – „Hotel California”; decoruri superbe cu influenţe indiano-marocane, canapele confortabile, ce să mai spunem, jos pălăria!
Ne-am luat băuturici şi ne-am introdus uşor, uşor în atmosferă. Ni s-a spus că dansul la propriu începe în jur de ora unu, unu şi jumătate. Aşteptam cu nerăbdare deschiderea, când... surpriză încă o dată! „I had the time of my life” (Dirty Dancing soundtrack. Dar ştie tot omu despre ce vorbesc) What? What? Suntem în 2009 Hellooo!!!. Am avut brusc revelaţia unei călătorii în maşina timpului.
Nu că nu ne-ar fi placut muzica, nu. Dar nu ne aşteptam. Am cerut lămuriri şi am primit. În acest distins club se ascultă şi se dansează numai pe muzică veche, anii ’70-’80, cel mult cu puţin noroc şi ceva din ’90. Era clar! Nu aveam nici o şansă să ascult „Poker face[1]” (uf! Şi aveam şi coregrafia bine stabilită).
Neavând încotro am zis go with the flow[2] şi am dat din dondonele pe muzică semnată: Bee Gees, Whitney Houston, George Michael, Stevie Wonder, UB40, Aretha Franklin şi mulţi alţii. Legende ale muzicii universale.
Ştiţi care era paradoxul, dar şi farmecul în acelaşi timp? Era plin. Nu aveai loc să intinzi o mână, ca să nu mai vorbesc despre faptul că toată lumea cânta în cor. Şi să ţinem cont că marea majoritate erau tineri. Distracţie nu glumă. Am plecat obosiţi, transpiraţi, mai săraci prin buzunare, dar foarte veseli pentru că această escapadă a meritat efortul. Cine ar fi crezut? Dacă am spune că viaţa este un club, atunci într-adevăr acest club este plin de viaţă, fără nici o exagerare.
Nu ştiu dacă în Romania există un asemenea loc. Poate dacă ar exista nu s-ar înghesui multă lume şi poate ar fi catalogat ca un local pentru babuşcuşi (aşa îi alintăm noi pe cei trecuţi de 40). Dar, sincer, spun că este foarte mişto. Şi nu pot decât să-i felicit pe portughezi. Pentru ceva care poate părea perimat, totuşi, cineva se încumetă să facă cu succes, şi nu oriunde, ci într-un club în centrul Lisabonei, această incursiune în trecut. În frumosul trecut al muzicii adevărate.
R.E.S.P.E.C.T
[1] Lady Gaga – Poker face (2009). Single de nr. 1 în top Billboard.
[2] Du-te cu valul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu