(oricine ar fi, oriunde ar fi şi oricum ar fi... Ei)
Decizia de a fi părinte nu cred că a fost vreodată o decizie uşor de luat pentru cei care au făcut acest pas. Poate fi vorba aici despre credinţa noastră că atunci când am devenit părinţi putem afirma negreşit că ne-am atins scopul în viaţă. Scopul suprem şi nevoia de a lăsa în urmă pe cineva care să ne ducă numele, realizările, visurile, mai departe în această lume.
Trebuie să ne gândim că nu este o misiune uşoară şi trebuie să estimăm dinainte cam câtă responsabilitate presupune acest act, pe care eu îl numesc un act de curaj nemăsurat.
Dar, îi admir în egală măsură pe cei care au luat horărârea de a merge înainte chiar şi atunci când în viaţa lor nu era momentul. La fel cum îi admir şi pe cei care sunt determinaţi să adopte un copil, chiar dacă nu este sânge din sângele lor, şi să-i ofere aceeaşi dragoste pe care un tată sau o mamă i-o oferă copilului său.
În fond, dragostea necondinţionată îi face speciali pe părinţi, îi face să ducă sacrificiul până la capăt, îi face protectorii noştrii.
Ei ne cunosc şi ne înţeleg, ştiu toate etapele prin care vom trece, pentru că şi ei la rândul lor au fost ca noi (deşi de multe ori uităm acest lucru) şi chiar dacă timpurile s-au schimbat, esenţa rămâne întotdeauna aceeaşi.
Această jertfă, insist să folosesc termenul „jertfă” pentru că mi se pare definitoriu, a părintelui care este nevoit să-şi vadă copilul crescând, devenind o personalitate în sine, depărtându-se şi fiind, de la o anumită vârstă, mereu în contradictoriu cu sfaturile şi învăţăturile primite, valorează mai mult decât dacă ai fi nevoit să rămâi fără o mână sau un picior.
Nu este durere mai mare pentru un părinte decât să-şi vadă copilul ajuns adult, fiind conştient că odată cu aceasta, va urma, de multe ori inevitabil, şi plecarea lui de acasă. Atunci când spun: mai ieri era un ţânc şi învăţa să meargă, iar azi învaţă cum să întemeieze la rândul său o familie.
Nu ştiu dacă există cineva care să spună că această viaţă este uşor de trăit. Nu ştiu dacă poţi avea numai reuşite fără eşecuri. Mulţi spun că cea mai bună cale spre reabilitare este atunci când ai pierdut tot, pentru ca mai apoi, să o iei de la capăt.
Un singur lucru este cert pentru mine, deşi încă nu am devenit mamă. Dacă ai reuşit ca părinte să pui un destin pe picioarele lui, atunci înseamnă cu siguranţă că ai realizat enorm de mult. Iar eu, ca şi „copil”, pot spune că nici un reper din viaţa mea nu va fi egalat cu cel dat de părinţii mei. Le fel cum, orice s-ar întâmpla nimeni şi nimic nu-i va putea scoate vreodată din inima mea.
Vreau să aduc acest tribut tuturor celor care sunt părinţi indiferent de vărstă, de statut social, de sex, de orice etichetare prealabilă.
Vă mulţumesc, în primul rând, pentru că ne-aţi oferit dreptul de a avea o viaţă, şi, în al doilea rând, pentru că aveţi curaj să vă jertfiţi, cu fiecare secundă care trece, în cel mai înalt mod cu putinţă.
Trebuie să ne gândim că nu este o misiune uşoară şi trebuie să estimăm dinainte cam câtă responsabilitate presupune acest act, pe care eu îl numesc un act de curaj nemăsurat.
Dar, îi admir în egală măsură pe cei care au luat horărârea de a merge înainte chiar şi atunci când în viaţa lor nu era momentul. La fel cum îi admir şi pe cei care sunt determinaţi să adopte un copil, chiar dacă nu este sânge din sângele lor, şi să-i ofere aceeaşi dragoste pe care un tată sau o mamă i-o oferă copilului său.
În fond, dragostea necondinţionată îi face speciali pe părinţi, îi face să ducă sacrificiul până la capăt, îi face protectorii noştrii.
Ei ne cunosc şi ne înţeleg, ştiu toate etapele prin care vom trece, pentru că şi ei la rândul lor au fost ca noi (deşi de multe ori uităm acest lucru) şi chiar dacă timpurile s-au schimbat, esenţa rămâne întotdeauna aceeaşi.
Această jertfă, insist să folosesc termenul „jertfă” pentru că mi se pare definitoriu, a părintelui care este nevoit să-şi vadă copilul crescând, devenind o personalitate în sine, depărtându-se şi fiind, de la o anumită vârstă, mereu în contradictoriu cu sfaturile şi învăţăturile primite, valorează mai mult decât dacă ai fi nevoit să rămâi fără o mână sau un picior.
Nu este durere mai mare pentru un părinte decât să-şi vadă copilul ajuns adult, fiind conştient că odată cu aceasta, va urma, de multe ori inevitabil, şi plecarea lui de acasă. Atunci când spun: mai ieri era un ţânc şi învăţa să meargă, iar azi învaţă cum să întemeieze la rândul său o familie.
Nu ştiu dacă există cineva care să spună că această viaţă este uşor de trăit. Nu ştiu dacă poţi avea numai reuşite fără eşecuri. Mulţi spun că cea mai bună cale spre reabilitare este atunci când ai pierdut tot, pentru ca mai apoi, să o iei de la capăt.
Un singur lucru este cert pentru mine, deşi încă nu am devenit mamă. Dacă ai reuşit ca părinte să pui un destin pe picioarele lui, atunci înseamnă cu siguranţă că ai realizat enorm de mult. Iar eu, ca şi „copil”, pot spune că nici un reper din viaţa mea nu va fi egalat cu cel dat de părinţii mei. Le fel cum, orice s-ar întâmpla nimeni şi nimic nu-i va putea scoate vreodată din inima mea.
Vreau să aduc acest tribut tuturor celor care sunt părinţi indiferent de vărstă, de statut social, de sex, de orice etichetare prealabilă.
Vă mulţumesc, în primul rând, pentru că ne-aţi oferit dreptul de a avea o viaţă, şi, în al doilea rând, pentru că aveţi curaj să vă jertfiţi, cu fiecare secundă care trece, în cel mai înalt mod cu putinţă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu