Este criza financiară. Nu sunt bani. Violenţa este din ce în ce mai mult prezentă în jurul şi în vieţile noastre. Oamenii îşi pierd locurile de muncă şi sunt nevoiţi să îndure frigul pentru a face proteste de stradă. Este oare începutul haosului? Sau aşa a fost mereu, dar poate nu la o scară atât de largă ca acum...
Mass-media debordează de subiecte de senzaţie. Avioane care cad, altele care aterizează cu succes, încât pasagerii ajung să spună că s-au născut a doua oară. Preşedintele Americii este afro-american. Politicienii se acuză şi se scuză de la o oră la altă încât avem impresia că asistăm la un meci de tenis continuu. Românii sunt catalogaţi un popor de violatori. Asta ca să dau câteva exemple. Tensiuniile cresc de la zi la zi şi sincer după cum se vede treaba este din ce în ce mai rău.
În tot acest amalgam, în toată această nebunie, oare să-l credem pe Mircea Badea care spunea: „Nu mai suport să văd cuvântul iubire tipărit pe vreo pagină de ziar; dacă vine cineva la mine şi-mi spune că mă iubeşte ori îl bat ori îl trimit la plimbare”.
Ne-am pierdut într-atât de mult noi pe noi înşine şi noi pe cei din jurul nostru încât să nu mai putem iubi. Desigur, iubirea la o scară largă poate desemna sau însemna o multitudine de stări, faţete, trăiri, faze, adaptări şi tot ce poate fi mai complex pentru un astfel de sentiment înălţător, cum se obisnuia să se creadă despre aceasta în alte timpuri de mult uitate.
Nu cred că oamenii au devenit incapabili de dragoste. Nu cred că totul se rezuma la bani, putere, violenţă şi sex. Defapt poate că o să mă contrazic. Poate că eu sunt cea care nu vreau să cred. Şi cu toate acestea, pe bune, nu-mi poate ieşi din cap acest gând. Gata cu iubirea!!! Gata?! Nimeni nu mai iubeşte pe nimeni? Nimeni nu se mai sacrifică în numele dragostei? Nimeni nu mai este fericit alături de persoana iubită? Aha. Se pare că nu mai există iubire.
Simt nevoia de o promisiune. Simt nevoia să vină cineva să-mi spună că totul va fi bine. Că binele învinge răul. Că vom trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi. Să nu lăsăm paranoia să pună stăpânire pe noi. Să căutăm mai atent în jurul nostru elemente ajutătoare. Nu ar trebui să fie aşa de greu. Au trecut multe secole peste omenire. Ar trebui ca măcar să fi evoluat într-atât încăt să putem fi mai buni. Dacă nu cumva această evoluţie rapidă nu se îndreaptă către o învoluţie şi mai rapidă.
Cu scuzele de rigoare pentru Mircea, pe care îl apreciez foarte mult şi întotdeauna sunt de acord cu ce spune, dar de foarte multe ori nimeni şi nimic nu a stat în calea dragostei. S-au scris prea multe pagini în numele iubirii, pentru ca acum să o putem ignora. Oricât de reci, de raţionali, de stăpâni pe sine am fi, sunt convinsă că undeva, într-un colţ de lume, acum, un cuplu face dragoste, un altul se sărută, un altul se îmbrăţişează.
Prin urmare, aş vrea ca cineva să-mi promită că iubirea nu a murit. Am nevoie de acestă promisiune. Voi nu?
Mass-media debordează de subiecte de senzaţie. Avioane care cad, altele care aterizează cu succes, încât pasagerii ajung să spună că s-au născut a doua oară. Preşedintele Americii este afro-american. Politicienii se acuză şi se scuză de la o oră la altă încât avem impresia că asistăm la un meci de tenis continuu. Românii sunt catalogaţi un popor de violatori. Asta ca să dau câteva exemple. Tensiuniile cresc de la zi la zi şi sincer după cum se vede treaba este din ce în ce mai rău.
În tot acest amalgam, în toată această nebunie, oare să-l credem pe Mircea Badea care spunea: „Nu mai suport să văd cuvântul iubire tipărit pe vreo pagină de ziar; dacă vine cineva la mine şi-mi spune că mă iubeşte ori îl bat ori îl trimit la plimbare”.
Ne-am pierdut într-atât de mult noi pe noi înşine şi noi pe cei din jurul nostru încât să nu mai putem iubi. Desigur, iubirea la o scară largă poate desemna sau însemna o multitudine de stări, faţete, trăiri, faze, adaptări şi tot ce poate fi mai complex pentru un astfel de sentiment înălţător, cum se obisnuia să se creadă despre aceasta în alte timpuri de mult uitate.
Nu cred că oamenii au devenit incapabili de dragoste. Nu cred că totul se rezuma la bani, putere, violenţă şi sex. Defapt poate că o să mă contrazic. Poate că eu sunt cea care nu vreau să cred. Şi cu toate acestea, pe bune, nu-mi poate ieşi din cap acest gând. Gata cu iubirea!!! Gata?! Nimeni nu mai iubeşte pe nimeni? Nimeni nu se mai sacrifică în numele dragostei? Nimeni nu mai este fericit alături de persoana iubită? Aha. Se pare că nu mai există iubire.
Simt nevoia de o promisiune. Simt nevoia să vină cineva să-mi spună că totul va fi bine. Că binele învinge răul. Că vom trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi. Să nu lăsăm paranoia să pună stăpânire pe noi. Să căutăm mai atent în jurul nostru elemente ajutătoare. Nu ar trebui să fie aşa de greu. Au trecut multe secole peste omenire. Ar trebui ca măcar să fi evoluat într-atât încăt să putem fi mai buni. Dacă nu cumva această evoluţie rapidă nu se îndreaptă către o învoluţie şi mai rapidă.
Cu scuzele de rigoare pentru Mircea, pe care îl apreciez foarte mult şi întotdeauna sunt de acord cu ce spune, dar de foarte multe ori nimeni şi nimic nu a stat în calea dragostei. S-au scris prea multe pagini în numele iubirii, pentru ca acum să o putem ignora. Oricât de reci, de raţionali, de stăpâni pe sine am fi, sunt convinsă că undeva, într-un colţ de lume, acum, un cuplu face dragoste, un altul se sărută, un altul se îmbrăţişează.
Prin urmare, aş vrea ca cineva să-mi promită că iubirea nu a murit. Am nevoie de acestă promisiune. Voi nu?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu