Să spun că timpul trece repede sau să spun că a trecut prea repede îmi sună deja mult prea banal în urechi. Unde eram acum patru-cinci ani, unde sunt acum? Cine eram acum patru-cinci ani, cine sunt acum?
De multe ori am impresia că este doar un vis. Că în orice clipă s-ar putea să mă trezesc şi să revin la viaţa mea anterioară. Nu ştiu dacă există o viaţă anterioară. Deşi este foarte probabil.
Cel mai rău este atunci când îţi dai seama că niciodată nu vei mai putea trăi clipele care deja s-au scurs odată cu trecerea timpului. Oricât ai vrea şi orice ai face, nici un moment din viaţă nu seamănă cu celălalt. Monotonie? Nu cred în monotonie.
Cum ar putea fi vorba de aşa ceva? Monotonie este acelaşi lucru cu repetiţie, lipsă de varietate. Chiar dacă în fiecare zi ai face acelaşi lucru, tu nu eşti acelaşi. Cu fiecare zi care trece eşti mai în vârstă, primeşti alte informaţii, evoluezi. Cum ai putea să repeţi un an din viaţă? Nu ai cum. Este ireversibil.
Am citit că în 2012, cel mai probabil, nu va mai exista timp. Cu alte cuvinte, o zi nu va mai avea 24 de ore, ci 0; asta datorită rezonanţei magnetice a pământului sau ceva de genul acesta. Prea multă fizică, matematică sau cibernetică pentru un umanist ca mine să o perceapă. Dar... 0 ore? 0 minute? 0 secunde? etc. Sună foarte interesant. Asta ce ar presupune? Că nu vom mai îmbătrâni? Cât de departe vom ajunge? Nimeni nu poate şti.
Eu cred că odată cu fiecare an sau zi sau oră sau minut ajungem mai departe. Atât cât trăim fiecare dintre noi. Nu văd de ce după 2012 am deveni subit nemuritori pentru că nu va mai exista timp.
De multe ori mă gândesc că am fost genul de om care am preferat să trăiesc pentru viitor şi întotdeauna i-am îndemnat pe ceilalţi să lase trecutul la o parte pentru a merge înainte. Dar îmi dau seama că trecutul este defapt ceea ce suntem în esenţă. Faptele rămân sau nu. Fie că faci ceva măreţ sau fie doar că ai trăit este mai mult decât suficient.
Ai amintiri, ai de ce să te agăţi, ai la ce să te gândeşti când nimeni nu mai este lângă tine, ai la ce să te raportezi. Fizic eşti în prezent, dar trecutul te poate distruge sau te poate remonta.
Viitorul... în schimb nu-ţi oferă nimic. De ce i-am acorda atâta credit şi de ce am pune atâta preţ pe viitor. Nu simt nici o legătură între mine şi viitorul meu. Suntem două entităţi complet separate. Până când ziua de mâine nu va deveni ieri, nu va fi avut loc nici o conexiune între mine şi viitorul meu.
Este adevărat că fără perpectiva viiotrului nu am fi ce suntem astăzi, nu am fi unde suntem astăzi, nu am simţi ce simţim astăzi. Totuşi, vreau să rămân departe de viitor. Nu-l vreau. Nu vreau să fiu nemuritor şi nici nu vreau să ştiu ce va fi în viitor.
Cred că-mi sunt suficiente trecutul şi prezentul. Nu mă voi gândi cât de departe voi ajunge. Mă voi gândi doar de unde am plecat şi cât de departe am ajuns.
De multe ori am impresia că este doar un vis. Că în orice clipă s-ar putea să mă trezesc şi să revin la viaţa mea anterioară. Nu ştiu dacă există o viaţă anterioară. Deşi este foarte probabil.
Cel mai rău este atunci când îţi dai seama că niciodată nu vei mai putea trăi clipele care deja s-au scurs odată cu trecerea timpului. Oricât ai vrea şi orice ai face, nici un moment din viaţă nu seamănă cu celălalt. Monotonie? Nu cred în monotonie.
Cum ar putea fi vorba de aşa ceva? Monotonie este acelaşi lucru cu repetiţie, lipsă de varietate. Chiar dacă în fiecare zi ai face acelaşi lucru, tu nu eşti acelaşi. Cu fiecare zi care trece eşti mai în vârstă, primeşti alte informaţii, evoluezi. Cum ai putea să repeţi un an din viaţă? Nu ai cum. Este ireversibil.
Am citit că în 2012, cel mai probabil, nu va mai exista timp. Cu alte cuvinte, o zi nu va mai avea 24 de ore, ci 0; asta datorită rezonanţei magnetice a pământului sau ceva de genul acesta. Prea multă fizică, matematică sau cibernetică pentru un umanist ca mine să o perceapă. Dar... 0 ore? 0 minute? 0 secunde? etc. Sună foarte interesant. Asta ce ar presupune? Că nu vom mai îmbătrâni? Cât de departe vom ajunge? Nimeni nu poate şti.
Eu cred că odată cu fiecare an sau zi sau oră sau minut ajungem mai departe. Atât cât trăim fiecare dintre noi. Nu văd de ce după 2012 am deveni subit nemuritori pentru că nu va mai exista timp.
De multe ori mă gândesc că am fost genul de om care am preferat să trăiesc pentru viitor şi întotdeauna i-am îndemnat pe ceilalţi să lase trecutul la o parte pentru a merge înainte. Dar îmi dau seama că trecutul este defapt ceea ce suntem în esenţă. Faptele rămân sau nu. Fie că faci ceva măreţ sau fie doar că ai trăit este mai mult decât suficient.
Ai amintiri, ai de ce să te agăţi, ai la ce să te gândeşti când nimeni nu mai este lângă tine, ai la ce să te raportezi. Fizic eşti în prezent, dar trecutul te poate distruge sau te poate remonta.
Viitorul... în schimb nu-ţi oferă nimic. De ce i-am acorda atâta credit şi de ce am pune atâta preţ pe viitor. Nu simt nici o legătură între mine şi viitorul meu. Suntem două entităţi complet separate. Până când ziua de mâine nu va deveni ieri, nu va fi avut loc nici o conexiune între mine şi viitorul meu.
Este adevărat că fără perpectiva viiotrului nu am fi ce suntem astăzi, nu am fi unde suntem astăzi, nu am simţi ce simţim astăzi. Totuşi, vreau să rămân departe de viitor. Nu-l vreau. Nu vreau să fiu nemuritor şi nici nu vreau să ştiu ce va fi în viitor.
Cred că-mi sunt suficiente trecutul şi prezentul. Nu mă voi gândi cât de departe voi ajunge. Mă voi gândi doar de unde am plecat şi cât de departe am ajuns.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu