M-aş fi dorit ca în acest articol să vorbesc în speţă despre credinţă. Mai bine spus, să fac un review despre ce înseamnă să crezi şi despre ce ar trebui să faci ca să-ţi păstrezi speranţa şi credinţa. Însă, contrar aparenţelor pe lângă faptul că ai sau nu o credinţă, mai important este cum faci să înţelegi mai multe în acest sens.
Cum faci să ţi le explici atunci când părăsesc barierele înţelegerii cognitive, ale lumii care ne înconjoară şi trec undeva dincolo, în metafizic, în necunoscut, în negura subconştientului, poate... într-o altă dimensiune, imposibil de văzut sau auzit de unde suntem noi.
O prietenă îmi spunea că nu crede în viaţa de după moarte. Ok. Este posibil. De ce am crede că ar fi ceva mai mult decât această lume în care ne-a fost dat să trăim? Explicaţia ei a fost francă şi plină de convingere. „Din tărână ne naştem şi în ţărână ne întoarcem”. Gândindu-ne la Geneză, într-adevăr se pare că Dumnezeu ne-a creat după chipul şi asemănarea sa din nimic, din praf, din tărână, din pamânt din iarbă verde, cum ar spune proverbul.
Noi ştim şi vedem că defapt marea majoritate ne naştem din mame şi din taţi, care ne concep. De asemenea, ştim că marea majoritate după moarte ne ducem în pământ. Depinde de fiecare în parte, desigur. Unii aleg să fie incineraţi, alţii aruncaţi peste bordul unui vas şi tot aşa.
Având multe argumente în minte mi-a fost aproape imposibil să fiu de acord cu prietena mea. Nu avem de unde să ştim că suntem doar praf. Cu atât mai mult, nu avem destule motive întemeiate să credem că suntem limitaţi numai la asta. La ora de religie ni se spunea că defapt corpul este carcasa sufletului şi a spiritului, este partea materială care ne ajută să fiinţăm în această lume, după care mergem mai departe.
Ce înseamnă mai departe nu putem ştii. Evident. Dar vreau să cred că nu se termină totul atunci când am închis ochii pentru un somn prelugit de câteva secole. Şi în urma căruia corpul se va descompune într-atât încăt va ajunge doar praf, pentru ca la Judecata de Apoi, Iisus, prin simpla lui suflare, să ne redea viaţa. Este o imagine pe cât de idilică pe atât de sumbră.
Eu nu vreau să cred că suntem doar atât. Eu cred că după moarte continuăm să fiinţăm, dar sub altă formă şi cu alte mijloace. Şi fie că mergem mai departe, fie că alegem să ramânem pe acest pamânt pentru a-i veghea pe cei dragi, trebuie să înţeleg că aşa ceva este la fel de posibil şi viabil ca teoria relativităţii descoperită de Einstein: E=MC2.
Recunosc nu mi-au plăcut niciodată limitările. Întotdeauna am căutat mai mult, am sperat mai mult, am înţeles ai mult, am crezut mai mult, poate chiar am văzut mai mult decât văd sau vor să vadă ceilalţi. Ştiu că vor fi mulţi care vor rezona cu spusele mele la fel cum vor fi mulţi care vor spune că bat câmpii şi spun baliverne. Cert este că simt imperios nevoia de a le scrie.
Adevăr sau baliverne? Cine poate da un răspuns corect? Cine are o explicaţie rezonabilă? La limita dintre viaţă şi moarte putem vorbi din orice punct de vedere şi cu orice mijloace: medicale, ştiinţifice, matematice, ezoterice, metafizice, fizice, reale sau fictive. Din păcate, nici unul dintre noi nu ştie care este adevărul.
Dacă nimeni nu are un răspuns, eu ce ar trebui să înţeleg? De regulă, ce văd, ce simt, ce vreau, ce sper, ce aud. Altfel spus, ar trebui: să cuget, să mă intreb, să cred şi să mă indoiesc.
Să nu uit niciodată că exist aici, acum şi de ce nu, aievea.
Cum faci să ţi le explici atunci când părăsesc barierele înţelegerii cognitive, ale lumii care ne înconjoară şi trec undeva dincolo, în metafizic, în necunoscut, în negura subconştientului, poate... într-o altă dimensiune, imposibil de văzut sau auzit de unde suntem noi.
O prietenă îmi spunea că nu crede în viaţa de după moarte. Ok. Este posibil. De ce am crede că ar fi ceva mai mult decât această lume în care ne-a fost dat să trăim? Explicaţia ei a fost francă şi plină de convingere. „Din tărână ne naştem şi în ţărână ne întoarcem”. Gândindu-ne la Geneză, într-adevăr se pare că Dumnezeu ne-a creat după chipul şi asemănarea sa din nimic, din praf, din tărână, din pamânt din iarbă verde, cum ar spune proverbul.
Noi ştim şi vedem că defapt marea majoritate ne naştem din mame şi din taţi, care ne concep. De asemenea, ştim că marea majoritate după moarte ne ducem în pământ. Depinde de fiecare în parte, desigur. Unii aleg să fie incineraţi, alţii aruncaţi peste bordul unui vas şi tot aşa.
Având multe argumente în minte mi-a fost aproape imposibil să fiu de acord cu prietena mea. Nu avem de unde să ştim că suntem doar praf. Cu atât mai mult, nu avem destule motive întemeiate să credem că suntem limitaţi numai la asta. La ora de religie ni se spunea că defapt corpul este carcasa sufletului şi a spiritului, este partea materială care ne ajută să fiinţăm în această lume, după care mergem mai departe.
Ce înseamnă mai departe nu putem ştii. Evident. Dar vreau să cred că nu se termină totul atunci când am închis ochii pentru un somn prelugit de câteva secole. Şi în urma căruia corpul se va descompune într-atât încăt va ajunge doar praf, pentru ca la Judecata de Apoi, Iisus, prin simpla lui suflare, să ne redea viaţa. Este o imagine pe cât de idilică pe atât de sumbră.
Eu nu vreau să cred că suntem doar atât. Eu cred că după moarte continuăm să fiinţăm, dar sub altă formă şi cu alte mijloace. Şi fie că mergem mai departe, fie că alegem să ramânem pe acest pamânt pentru a-i veghea pe cei dragi, trebuie să înţeleg că aşa ceva este la fel de posibil şi viabil ca teoria relativităţii descoperită de Einstein: E=MC2.
Recunosc nu mi-au plăcut niciodată limitările. Întotdeauna am căutat mai mult, am sperat mai mult, am înţeles ai mult, am crezut mai mult, poate chiar am văzut mai mult decât văd sau vor să vadă ceilalţi. Ştiu că vor fi mulţi care vor rezona cu spusele mele la fel cum vor fi mulţi care vor spune că bat câmpii şi spun baliverne. Cert este că simt imperios nevoia de a le scrie.
Adevăr sau baliverne? Cine poate da un răspuns corect? Cine are o explicaţie rezonabilă? La limita dintre viaţă şi moarte putem vorbi din orice punct de vedere şi cu orice mijloace: medicale, ştiinţifice, matematice, ezoterice, metafizice, fizice, reale sau fictive. Din păcate, nici unul dintre noi nu ştie care este adevărul.
Dacă nimeni nu are un răspuns, eu ce ar trebui să înţeleg? De regulă, ce văd, ce simt, ce vreau, ce sper, ce aud. Altfel spus, ar trebui: să cuget, să mă intreb, să cred şi să mă indoiesc.
Să nu uit niciodată că exist aici, acum şi de ce nu, aievea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu