Nu că aş crede în magie neagră, vrăjitorii, forţe oculte sau alte asemenea preocupări - să le spunem cel puţin ciudate pentru un om normal - dar stau şi mă întreb: Oare întunericul naşte monştrii? De ce există această tendinţa înăsprită a oamenilor de a fugi de întuneric. Ea există încă din cele mai vechi timpuri, evident. Dar parcă acum ca niciodată a luat o amploare de neinamginat. Sau poate doar eu o percep aşa.
De ce ne sperie? De ce ne face să ne temem? De ce ne este frică de întuneric?
Pentru a se eschiva de negrul imperativ al nopţilor tot mai mulţi oameni preferă să doarmă cu televizoarele, veiozele, radiourile sau alte obiecte luminoase pornite. Este oare atât de îngrozitor să fie întuneric beznă atunci când dormim? Eu spun că nu.
Personal am început să experimentez pe când aveam vreo 11-12 ani. Fără nici un pic de lumină în cameră, dădeam frâu liber imaginaţiei şi cream o serie de posibile scenarii de cucerire a unui tip de 14 ani, de care eram pe atunci chipurile îndrăgostită. Aşa am observat că întunericul nu este atât de necruţător pe cât pare la prima vedere. Este, dacă vreţi, un prilej pentru o plăcută meditaţie, un ajutor în descoperirea forului interior, a subconştientului. Lucru greu de realizat în miezul zilei când suntem prinşi în multitudinea de acţiuni pe care le întreprindem şi care ne distrag atenţia. Fără să vreau, am ajuns la concluzia că îmi face bine această asociere şi de atunci îmi este practic imposibil să mă odihnesc prin preajma unor aparate menite să ţină departe „monştrii” nopţilor.
Un alt experiment în acest sens, l-am trăit în facultate, când participam la un curs de actorie în calitate de critici observatori, proaspeţi boboci şi tinere speranţe ale teatrului românesc. Florin Zamfirescu, propunea un exerciţiu de răbdare, curaj şi asumare, de a sta pe parcursul unei ore de curs, în sală, într-un întuneric profund. Pe măsură ce clipele treceau, începeam să zăresc anumite umbre sau poate erau doar siluetele acelor monştrii celebrii născuţi şi creaţi din beznă. Aşa am fi fost tentaţi să credem. În realitate: o linişte mormântală, un întuneric absolut şi totuşi nici urmă de fior de teamă. Un experiment pe care l-aş repeta oricând, dacă aş mai avea ocazia.
Nu spun că nu poate fi înspăimântător să mergi noaptea pe o uliţă neluminată dintr-un sat, printr-o pădure la margine de oraş sau mai mult, printr-un cimitir. Dar sunt sigură că măcar atunci când ne odihnim ar fi bine să încercăm să eludăm orice luminiţă „binevoitoare” şi să lăsăm trupul şi spiritul să se liniştească în voie.
Vă asigur că nu veţi fi bântuiţi de fantome şi nici monştrii fioroşi nu se vor ivi pe pereţi. Mai dulce va fi binecuvântarea soarelui de a doua zi după o noapte calmă, lungă şi, cel mai important, întunecată.
De ce ne sperie? De ce ne face să ne temem? De ce ne este frică de întuneric?
Pentru a se eschiva de negrul imperativ al nopţilor tot mai mulţi oameni preferă să doarmă cu televizoarele, veiozele, radiourile sau alte obiecte luminoase pornite. Este oare atât de îngrozitor să fie întuneric beznă atunci când dormim? Eu spun că nu.
Personal am început să experimentez pe când aveam vreo 11-12 ani. Fără nici un pic de lumină în cameră, dădeam frâu liber imaginaţiei şi cream o serie de posibile scenarii de cucerire a unui tip de 14 ani, de care eram pe atunci chipurile îndrăgostită. Aşa am observat că întunericul nu este atât de necruţător pe cât pare la prima vedere. Este, dacă vreţi, un prilej pentru o plăcută meditaţie, un ajutor în descoperirea forului interior, a subconştientului. Lucru greu de realizat în miezul zilei când suntem prinşi în multitudinea de acţiuni pe care le întreprindem şi care ne distrag atenţia. Fără să vreau, am ajuns la concluzia că îmi face bine această asociere şi de atunci îmi este practic imposibil să mă odihnesc prin preajma unor aparate menite să ţină departe „monştrii” nopţilor.
Un alt experiment în acest sens, l-am trăit în facultate, când participam la un curs de actorie în calitate de critici observatori, proaspeţi boboci şi tinere speranţe ale teatrului românesc. Florin Zamfirescu, propunea un exerciţiu de răbdare, curaj şi asumare, de a sta pe parcursul unei ore de curs, în sală, într-un întuneric profund. Pe măsură ce clipele treceau, începeam să zăresc anumite umbre sau poate erau doar siluetele acelor monştrii celebrii născuţi şi creaţi din beznă. Aşa am fi fost tentaţi să credem. În realitate: o linişte mormântală, un întuneric absolut şi totuşi nici urmă de fior de teamă. Un experiment pe care l-aş repeta oricând, dacă aş mai avea ocazia.
Nu spun că nu poate fi înspăimântător să mergi noaptea pe o uliţă neluminată dintr-un sat, printr-o pădure la margine de oraş sau mai mult, printr-un cimitir. Dar sunt sigură că măcar atunci când ne odihnim ar fi bine să încercăm să eludăm orice luminiţă „binevoitoare” şi să lăsăm trupul şi spiritul să se liniştească în voie.
Vă asigur că nu veţi fi bântuiţi de fantome şi nici monştrii fioroşi nu se vor ivi pe pereţi. Mai dulce va fi binecuvântarea soarelui de a doua zi după o noapte calmă, lungă şi, cel mai important, întunecată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu