Nu ştiu cât de mult contează sau cât de bine este ca atunci când aparţii unei religii, să mergi într-un lăcaş care aparţine alteia. Fie că o faci din pură curiozitate, fie că simţi că ar fi bine să ajungi acolo, fie că ai auzit multe despre locul respectiv şi din multe alte motive. Înainte să ajung în Portugalia, am citit despre oraşul Fatima şi despre apariţiile Fecioarei Maria acolo.
M-am gândit instantaneu că ar fi o experienţă unică să merg la Fatima, având în vedere amploarea, maiestuozitatea şi faima (dacă este un termen potrivit) de care se bucură acest loc şi ţinând cont de puterile miraculoase pe care le posedă, de ajutorul împărtăşit milioanelor de credincioşi care trec an de an pragul sancuarului, lăcaşului închinat Fecioarei.
În sfârşit, am ajuns. Sentimentul care te încearcă este greu de descris în cuvinte. Poate am fi tentaţi să credem că fiecare în parte simte altfel sau nu simte nimic. Cu toate acestea, mă îndoiesc că oricine ar veni acolo nu ar avea o anume trăire, chiar dacă este mai intensă sau nu. Eu m-am simţit învăluită de ceva supraomenesc, de ceva care era evident că nu mai aparţine lumii în care trăim. Deşi, paradoxal pare atât de real. Este un fel de îmbinare a fizicului cu metafizicul, dar atât de subtilă, încât de cele mai multe ori este aproape insesizabilă.
Am luat lumânări pentru a le aprinde în locul special amenajat, cum de altfel se obişnuieşte şi la ortodoxşi. Numai că diferenţa este că aici venind foarte multă lume, lumânările sunt pur şi simplu aruncate într-un foc imens. Un foc închinat luminii vieţii, după cum am desluşit eu din portugheza pe care o ştiu. Ajunsă în faţa focului i-am spus iubitului meu că-mi va fi imposibil să arunc lumânarea şi să nimeresc. Şi am avut dreptate. Prima lumanare nu a ajuns în flăcări. S-a lovit de peretele de sus şi a căzut apoi jos. Deşi eram foarte aproape de dogoarea focului, am simţit că-mi îngheaţă sângele în vene.
Sincer, nu ştiu sigur dacă nu cumva a fost un semn pentru ce urma să aflu chiar la intrarea în sanctuar. Când am vrut să închid telefonul, am văzut un mesaj. Era de la prietena mea Casandra care mă anunţa cu regret şi disperare (am simţit asta chiar şi printr-un simplu sms) că murise Ştefan Iordache. O veste teribilă şi greu de procesat pentru cineva care l-a iubit, l-a admirat şi l-a respectat. Cu atât mai greu de rostit cuvintele "Dumnezeu să-l odihească în pace". Ai fi fost mai degrabă tentat să spui că totul este un coşmar din care ulterior te vei trezi.
Plină de amărăciune, am intrat. Am ştiut atunci că sunt în casa Domnului şi că pot să spun o rugăciune. Am privit fiecare detaliu în parte şi am fost fascinată de pictura care o întrupează pe Maria, mama lui Iisus, într-o aură atât de specială, încât ai sentimentul că numai întinzănd mâna o poţi atinge. Cât despre statuie, din nou un sentiment greu de exprimat în cuvinte. Mă uitam şi nu-mi venea să cred câtă bunătate, gingăşie şi dulceaţă se poate citi pe acel chip sculptat în piatră şi totuşi atât de viu ca apariţie. Ciclul vieţii de la naştere, la pătimire şi până la moarte, expus de-o parte şi de alta a catedralei, prin evocarea vieţii lui Iisus, ţi se pare din ce în ce mai firesc cu fiecare pas pe care îl faci. Am iesit facandu-mi cruce cu cativa stropi de apa sfintita si cu inima impacata.
Ceea ce intuisem mi s-a confirmat. Este o experienţă unică. Le-o recomand tuturor. Nu pot spune că pleci de acolo mai sănătos, deşi am auzit că sunt oameni care s-au vindecat, nu pot spune că pleci de acolo mai bogat, dar sunt sigură bogăţia sufletească este infinit mai valoroasă, nu pot spune că pleci de acolo mai fără de păcat, mai pios. Dar pot spune că pleci mai liniştit, mai senin. Şi cu siguranţă prin faptul că ai ajuns acolo, ai fost binecuvântat.
Ai primit şi vei primi ulterior un val de binecuvântări. Totul este să crezi.
M-am gândit instantaneu că ar fi o experienţă unică să merg la Fatima, având în vedere amploarea, maiestuozitatea şi faima (dacă este un termen potrivit) de care se bucură acest loc şi ţinând cont de puterile miraculoase pe care le posedă, de ajutorul împărtăşit milioanelor de credincioşi care trec an de an pragul sancuarului, lăcaşului închinat Fecioarei.
În sfârşit, am ajuns. Sentimentul care te încearcă este greu de descris în cuvinte. Poate am fi tentaţi să credem că fiecare în parte simte altfel sau nu simte nimic. Cu toate acestea, mă îndoiesc că oricine ar veni acolo nu ar avea o anume trăire, chiar dacă este mai intensă sau nu. Eu m-am simţit învăluită de ceva supraomenesc, de ceva care era evident că nu mai aparţine lumii în care trăim. Deşi, paradoxal pare atât de real. Este un fel de îmbinare a fizicului cu metafizicul, dar atât de subtilă, încât de cele mai multe ori este aproape insesizabilă.
Am luat lumânări pentru a le aprinde în locul special amenajat, cum de altfel se obişnuieşte şi la ortodoxşi. Numai că diferenţa este că aici venind foarte multă lume, lumânările sunt pur şi simplu aruncate într-un foc imens. Un foc închinat luminii vieţii, după cum am desluşit eu din portugheza pe care o ştiu. Ajunsă în faţa focului i-am spus iubitului meu că-mi va fi imposibil să arunc lumânarea şi să nimeresc. Şi am avut dreptate. Prima lumanare nu a ajuns în flăcări. S-a lovit de peretele de sus şi a căzut apoi jos. Deşi eram foarte aproape de dogoarea focului, am simţit că-mi îngheaţă sângele în vene.
Sincer, nu ştiu sigur dacă nu cumva a fost un semn pentru ce urma să aflu chiar la intrarea în sanctuar. Când am vrut să închid telefonul, am văzut un mesaj. Era de la prietena mea Casandra care mă anunţa cu regret şi disperare (am simţit asta chiar şi printr-un simplu sms) că murise Ştefan Iordache. O veste teribilă şi greu de procesat pentru cineva care l-a iubit, l-a admirat şi l-a respectat. Cu atât mai greu de rostit cuvintele "Dumnezeu să-l odihească în pace". Ai fi fost mai degrabă tentat să spui că totul este un coşmar din care ulterior te vei trezi.
Plină de amărăciune, am intrat. Am ştiut atunci că sunt în casa Domnului şi că pot să spun o rugăciune. Am privit fiecare detaliu în parte şi am fost fascinată de pictura care o întrupează pe Maria, mama lui Iisus, într-o aură atât de specială, încât ai sentimentul că numai întinzănd mâna o poţi atinge. Cât despre statuie, din nou un sentiment greu de exprimat în cuvinte. Mă uitam şi nu-mi venea să cred câtă bunătate, gingăşie şi dulceaţă se poate citi pe acel chip sculptat în piatră şi totuşi atât de viu ca apariţie. Ciclul vieţii de la naştere, la pătimire şi până la moarte, expus de-o parte şi de alta a catedralei, prin evocarea vieţii lui Iisus, ţi se pare din ce în ce mai firesc cu fiecare pas pe care îl faci. Am iesit facandu-mi cruce cu cativa stropi de apa sfintita si cu inima impacata.
Ceea ce intuisem mi s-a confirmat. Este o experienţă unică. Le-o recomand tuturor. Nu pot spune că pleci de acolo mai sănătos, deşi am auzit că sunt oameni care s-au vindecat, nu pot spune că pleci de acolo mai bogat, dar sunt sigură bogăţia sufletească este infinit mai valoroasă, nu pot spune că pleci de acolo mai fără de păcat, mai pios. Dar pot spune că pleci mai liniştit, mai senin. Şi cu siguranţă prin faptul că ai ajuns acolo, ai fost binecuvântat.
Ai primit şi vei primi ulterior un val de binecuvântări. Totul este să crezi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu