Când luăm decizia de a ajuta pe cineva oare ne gândim că facem un bine sau facem un gest cu care mai apoi să ne putem mândri? Şi mai presus de orice, practic, ce înseamnă să fi cu adevărat bun?
Să dai un ban unui cerşetor de pe stradă. Să ajuţi o bătrânică să urce în tramvai. Să vizitezi un prieten bun la spital când e cazul. Să-ţi împrumuţi colegul de muncă cu bani până la salariu. Să te oferi să scoţi câinele vecinei pe afară când aceasta e plecată toată ziua la serviciu. Să stai o oră la telefon cu cea mai bună prietenă pentru că a părăsit-o iubitul.
Desigur, se poate continua la nesfârşit cu o serie interminabilă de acte de omenie şi ajutor necondiţionat aplicat în diferite nevoi. Toate acestea au un rost aparte şi vin atunci când există un raport între ambele părţi mai mult sau mai puţin.
Însă ceva mă face să cred că undeva ceva nu este chiar aşa. Coruperea binelui de către încrederea în propria bunătate infailibilă este cel mai primejdios defect. Cu alte cuvinte, este bine ca atunci când luăm hotărârea de a face un bine, acest lucru ar trebui să se rezume pur şi simplu la a face un bine şi cam atât.
Fără surle şi trâmbiţe am ajutat acolo unde era nevoie, ne-am împăcat conştiinţa şi mergem mai departe. Deoarece este bine ştiut că odată ce ţi-ai învins toate păcatele, mândria este cea care va sfârşi prin a te învinge pe tine.
E ca şi cum ai ţine în mână un cuţit cu două tăişuri.
Nu degeaba cred că se spune: „bine faci şi rău găseşti”. Ideea este ca acel bine făcut să nu fie superlativul absolut al propriului orgoliu nemărginit şi dezlănţuirea unui întreg arsenal despre ce şi cum s-a întâmplat, de ce şi pentru cine, unde şi când.
Este adevărat că întrebările cheie ale jurnalismului sunt: Cine? Ce? Cum? Când? Şi mai ales Unde? Dar nu asta înseamnă bunătate. Asta înseamnă aşa cum am spus mândrie. Poate cel mai mare dintre păcatele omenirii. Poate motivul pentru care nu putem fi cu adevărat uniţi. Poate motivul multor şi multor conflicte de-a rândul secolelor şi a celor ce va să vină.
Nici unul dintre noi nu se poate dovedi neatins la un moment dat de acest flagel.
Prin urmare, înclin să cred că întotdeauna este bine să ai încredere doar în oamenii conştienţi că sunt plini de defecte şi ridicoli. Cu siguranţă aceia au şi măsura lucrurilor bine sau rău făcute. Şi cu siguranţă vei scoate mai multe adevăruri de la ei. Ca să nu mai spun că mai mult ca orice ei vor fi aceia dispuşi să facă un bine fără să anunţe tot satul.
Suntem diferiţi şi cu toate acestea avem atât de multe trăsături comune. Rămâne să vedem cum ştim să ne dozăm forţele şi cum ne putem înfrunta demonii interiori.
În final, poate vom fi cu toţii mai buni şi nu în ultimul rând mai modeşti. Nu strică, sincer, nu strică.
Să dai un ban unui cerşetor de pe stradă. Să ajuţi o bătrânică să urce în tramvai. Să vizitezi un prieten bun la spital când e cazul. Să-ţi împrumuţi colegul de muncă cu bani până la salariu. Să te oferi să scoţi câinele vecinei pe afară când aceasta e plecată toată ziua la serviciu. Să stai o oră la telefon cu cea mai bună prietenă pentru că a părăsit-o iubitul.
Desigur, se poate continua la nesfârşit cu o serie interminabilă de acte de omenie şi ajutor necondiţionat aplicat în diferite nevoi. Toate acestea au un rost aparte şi vin atunci când există un raport între ambele părţi mai mult sau mai puţin.
Însă ceva mă face să cred că undeva ceva nu este chiar aşa. Coruperea binelui de către încrederea în propria bunătate infailibilă este cel mai primejdios defect. Cu alte cuvinte, este bine ca atunci când luăm hotărârea de a face un bine, acest lucru ar trebui să se rezume pur şi simplu la a face un bine şi cam atât.
Fără surle şi trâmbiţe am ajutat acolo unde era nevoie, ne-am împăcat conştiinţa şi mergem mai departe. Deoarece este bine ştiut că odată ce ţi-ai învins toate păcatele, mândria este cea care va sfârşi prin a te învinge pe tine.
E ca şi cum ai ţine în mână un cuţit cu două tăişuri.
Nu degeaba cred că se spune: „bine faci şi rău găseşti”. Ideea este ca acel bine făcut să nu fie superlativul absolut al propriului orgoliu nemărginit şi dezlănţuirea unui întreg arsenal despre ce şi cum s-a întâmplat, de ce şi pentru cine, unde şi când.
Este adevărat că întrebările cheie ale jurnalismului sunt: Cine? Ce? Cum? Când? Şi mai ales Unde? Dar nu asta înseamnă bunătate. Asta înseamnă aşa cum am spus mândrie. Poate cel mai mare dintre păcatele omenirii. Poate motivul pentru care nu putem fi cu adevărat uniţi. Poate motivul multor şi multor conflicte de-a rândul secolelor şi a celor ce va să vină.
Nici unul dintre noi nu se poate dovedi neatins la un moment dat de acest flagel.
Prin urmare, înclin să cred că întotdeauna este bine să ai încredere doar în oamenii conştienţi că sunt plini de defecte şi ridicoli. Cu siguranţă aceia au şi măsura lucrurilor bine sau rău făcute. Şi cu siguranţă vei scoate mai multe adevăruri de la ei. Ca să nu mai spun că mai mult ca orice ei vor fi aceia dispuşi să facă un bine fără să anunţe tot satul.
Suntem diferiţi şi cu toate acestea avem atât de multe trăsături comune. Rămâne să vedem cum ştim să ne dozăm forţele şi cum ne putem înfrunta demonii interiori.
În final, poate vom fi cu toţii mai buni şi nu în ultimul rând mai modeşti. Nu strică, sincer, nu strică.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu