Am aflat din mai multe surse că în anul 2012 va fi sfârşitul lumii. Nu ştiu de ce s-a ales anul asta, cu atât mai mult cu cât îmi aduc aminte că şi în anii ’90 se spunea că în 2000 va fi sfârşitul. Nu cred că va fi atât de subit şi nu cred că se va întâmpla într-un singur an.
Sfârşitul ni-l facem singuri cu fiecare zi în care mai distrugem o părticică din această minunată planetă care ne-a oferit atâtea şi noi în schimb nu am fost în stare decât să irosim tot şi să ne batem joc.
Ce-i drept nu vreau să ţin o predică ecologistă şi nici să fac pe Captain Planet. Am văzut aseară filmul I am legend, pe care cu greu l-am procurat (şi credeţi-mă a durat 2 săptămâni, nu ştiu de ce).
Ideea destul de simplistă. Populaţia Pământului este infestată cu virusul Krypton şi din 6 miliarde de locuitori au supravieţuit câteva milioane, restul transformându-se în monştrii care pot trăi numai în întuneric, lumina zilei omorându-i automat.
Singurul om, Robert Neville (Will Smith), locuieşte într-un New York distrus complet şi sălbatic, aşteptând zi de zi apariţia unui eventual supravieţuitor, ca şi el.
Filmul în sine nu este spectaculos, nu are multă acţiune şi nici efecte dintre cele mai reuşite. Însă pe mine m-a pus pe gânduri. Nu suntem noi pe cale de a ne autodistruge până la urmă? Şi oare această ficţiune transpusă în filme nu va ajunge într-un final realitate?
Ne prindem zi de zi cu treburile noastre, cu munca, cu familia, cu prietenii şi tot ce ne face să ne simţim bine sau rău fără să ne gândim că mai este ceva dincolo de această realitate.
Şi luaţi de val şi avalanşe ajungem în acele 4 scânduri, despre care vorbeam ieri cu Alex, şi vom regreta că măcar nu am încercat altceva şi ne-am plafonat într-o stare sau alta fără să căutăm mai departe, fără să cercetăm, fără să aflăm toate posibilităţile şi probabilităţile.
Lăsăm pur şi simplu timpul să treacă pe lângă noi. Şi ne trezim în acel 2012 când nu mai avem cale de întoarcere dar nici un viitor înainte la care să tot contemplăm aşa cum ne-am obişnuit să facem. Poate ştiu americanii mai multe decât noi şi aceste filme nu sunt decât mesaje pe care evident nimeni nu le ia în seamă.
Ce pot sigur să spun este că ce am văzut în filmele făcute în anii ’70-’80 a căror acţiune se petrecea în viitor nu este departe de realitatea pe care o trăim noi acum. S-a ajuns şi chiar s-a depăşit acel nivel. De ce în 15-20 ani să nu se întâmple la fel şi cu filmele pe care le vedem noi acum? Nu ar fi pură coincidenţă, nu?
În concluzie, bucuraţi-vă mai mult de ceea ce e palpabil zi de zi şi de tot ce vă aduce bucurie în suflet. Dacă în 2012 nu va fi sfârşitul lumii, măcar atunci când veţi împlini 70 de ani, veţi avea ce povesti nepoţilor.
Nimeni nu are nimic de pierdut până la urmă, chiar de-ar fi să fi ultimul om, tot ar mai fi ceva de făcut…
Sfârşitul ni-l facem singuri cu fiecare zi în care mai distrugem o părticică din această minunată planetă care ne-a oferit atâtea şi noi în schimb nu am fost în stare decât să irosim tot şi să ne batem joc.
Ce-i drept nu vreau să ţin o predică ecologistă şi nici să fac pe Captain Planet. Am văzut aseară filmul I am legend, pe care cu greu l-am procurat (şi credeţi-mă a durat 2 săptămâni, nu ştiu de ce).
Ideea destul de simplistă. Populaţia Pământului este infestată cu virusul Krypton şi din 6 miliarde de locuitori au supravieţuit câteva milioane, restul transformându-se în monştrii care pot trăi numai în întuneric, lumina zilei omorându-i automat.
Singurul om, Robert Neville (Will Smith), locuieşte într-un New York distrus complet şi sălbatic, aşteptând zi de zi apariţia unui eventual supravieţuitor, ca şi el.
Filmul în sine nu este spectaculos, nu are multă acţiune şi nici efecte dintre cele mai reuşite. Însă pe mine m-a pus pe gânduri. Nu suntem noi pe cale de a ne autodistruge până la urmă? Şi oare această ficţiune transpusă în filme nu va ajunge într-un final realitate?
Ne prindem zi de zi cu treburile noastre, cu munca, cu familia, cu prietenii şi tot ce ne face să ne simţim bine sau rău fără să ne gândim că mai este ceva dincolo de această realitate.
Şi luaţi de val şi avalanşe ajungem în acele 4 scânduri, despre care vorbeam ieri cu Alex, şi vom regreta că măcar nu am încercat altceva şi ne-am plafonat într-o stare sau alta fără să căutăm mai departe, fără să cercetăm, fără să aflăm toate posibilităţile şi probabilităţile.
Lăsăm pur şi simplu timpul să treacă pe lângă noi. Şi ne trezim în acel 2012 când nu mai avem cale de întoarcere dar nici un viitor înainte la care să tot contemplăm aşa cum ne-am obişnuit să facem. Poate ştiu americanii mai multe decât noi şi aceste filme nu sunt decât mesaje pe care evident nimeni nu le ia în seamă.
Ce pot sigur să spun este că ce am văzut în filmele făcute în anii ’70-’80 a căror acţiune se petrecea în viitor nu este departe de realitatea pe care o trăim noi acum. S-a ajuns şi chiar s-a depăşit acel nivel. De ce în 15-20 ani să nu se întâmple la fel şi cu filmele pe care le vedem noi acum? Nu ar fi pură coincidenţă, nu?
În concluzie, bucuraţi-vă mai mult de ceea ce e palpabil zi de zi şi de tot ce vă aduce bucurie în suflet. Dacă în 2012 nu va fi sfârşitul lumii, măcar atunci când veţi împlini 70 de ani, veţi avea ce povesti nepoţilor.
Nimeni nu are nimic de pierdut până la urmă, chiar de-ar fi să fi ultimul om, tot ar mai fi ceva de făcut…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu