Trebuie să-i mulţumesc încă o dată bunei mele Alexandra, cum ar spune Mircea Albulescu, pentru încurajările şi comment-urile sincere pe care le ataşeaza articolelor mele pe acest blog. Trebuie să recunosc că le aştept cu nerăbdare pentru că sunt foarte constructive, mă motivează şi fac să-mi meargă rotiţele pentru următorul subiect.
Cum să-i spun cât de greu îmi este să fac pe criticul când îi iubesc atât de mult pe artişti? Poate nu i-as iubi dacă la rândul meu nu aş fi trecut prin etape creatoare. Îmi amintesc cu nostalgie şi lacrimi în ochi cum în clasa a şaptea am venit acasă cu inima cât un purice pentru a le spune părinţilor că m-am hotărât să dau la liceul de muzică. Era după o şedinţă cu profesoara mea, care mă iubea nespus, şi care îmi propusese o colaborare, care nu implica nici măcar un bănuţ din partea mea pentru meditaţiile ei: avea să mă ajute să pun la punct cu toate detaliile necesare examenului pentru liceu. Într-adevăr a existat un singur impediment... Aveam neapărat nevoie de un instrument. Ea a spus o chitară, pentru că aş fi putut exersa şi acasă în timpul liber, un pian ar fi fost mult prea complicat sau alt instrument mai delicat. Practic ea aprecia cel mai mult vocea mea. L-am expus părinţilor mei scenariul, dar ei au motivat lipsa banilor. Un vis s-a spulberat...
Nu am vrut să rămână aşa. Şi în clasa a opta m-am apucat de pictură. Încurajată de asemenea de profesoara de desen, am dezvoltat un tablou, dacă pot să-i spun aşa, era, de fapt, o lucrare cu titlul „Judecata de apoi”. Şi aşa am pictat eu vreo două săptămâni, astfel încât am ajuns la vreo 20 de foi de desen. Când am ajuns la şcoală a trebuit sa dăm băncile la o parte pentru a-mi expune minunata creaţie, de care, recunosc eram foarte mândră. La fel a fost şi profa’. Am luat 10, iar lucrarea a fost afişată, cu greu pe peretele cancelariei. Mai apoi am dezvoltat o pasiune pentru culori şi am descoperit pictura pe sticlă. Am făcut milioane de combinaţii în acrylic şi câteva zeci de icoane şi peisaje. Aşa cum le-am făcut aşa au zburat prin lumea întreagă la prieteni, profesori şi familie. Cred că o mai am doar pe prima şi un tablou cu portretul Micii Sirene din faimosul desen animat, pe care m-am gândit că o să-l pun în camera fetiţei mele. Dacă voi avea o fetiţă. Încă un vis s-a spulberat...
Paradoxal, aşa cum se întâmplă câteodată în viaţă, în clasa a unsprezecea am început să citesc teatru şi să mă pregătesc pentru teatrologie. Nu a fost ideea mea, a fost a mătuşii mele, Mioara, care mi-a spus ce presupune examenul la această facultate şi am intrat în posesia programei. Citind câteva zeci de piese m-am gândit: „Hey! De ce nu? Ce poate să strice? Mă descurc eu, nu pare aşa greu...” Culmea, acum nu am mai avut un profesor care să mă susţină, dimpotrivă. Profesoara de literatura română mi-a spus: „Fetiţo! Nu ai să intri în viaţa ta la teatru!” Poate a fost un semnal. Dar m-am ambiţionat şi am luat examenul, mai greu e drept, pentru că nu prea ştiam eu cu ce se mănâncă, dar am luat. Şi nu a fost uşor. M-am torturat şi au fost zile când vroiam cu disperare să renunţ. Dar nu mai puteam da înapoi, nu puteam să-mi dezamăgesc familia, era încărcătura prea grea. Şi am dus-o. Cel mai bine, însă, m-am simţit la cursul de dramaturgie, pe care îl susţinea o profesoară din America, Los Angeles. Atunci am facut echipa cu actori, regizori, păpuşari, scenografi...Eu, viitorul critic de teatru. Am încercat să ascund cât am putut, parcă mi-aş fi dorit să fi fost la oricare altă secţie, decât la teatrologie.
M-am pierdut şi încă nu m-am regăsit. În fiecare zi încerc să joc un rol. Acela al coordonatorului de programe, în dialog cu şeful meu, pentru ca Teatrul Naţional să aibe un repertoriu. Pentru ca o dată pe săptămână să intre Claudiu Bleonţ în birou, să ia următoarea săptămână din repertoriu şi să bifeze cu markerul spectacolele în care joacă. De multe ori, când intră un actor, îmi vine să îl ating, să mă asigur că e real şi acolo, să-l îmbrăţişez şi să-i mulţumesc că e pe scenă pentru noi.
Dacă m-ai pune să aleg, aş alege să fiu pe scenă.
Aş alege să fiu într-o galerie.
Aş alege să fiu într-un studio de înregistrări.
Nu aş alege să fiu în spatele ecranului şi să scriu cronici.
Dar Alexandra fi pe fază! Vreau să scriu într-un viitor articol despre minunatele tale tablouri. Sper că voi fi criticul tău de suflet. Sper să ştiu să apreciez câtă masă de verde este în albastrul mării pe Coasta de Azur.
Şi să nu uit. Pe diploma mea scrie: „Licenţiat în arte”.
Cum să-i spun cât de greu îmi este să fac pe criticul când îi iubesc atât de mult pe artişti? Poate nu i-as iubi dacă la rândul meu nu aş fi trecut prin etape creatoare. Îmi amintesc cu nostalgie şi lacrimi în ochi cum în clasa a şaptea am venit acasă cu inima cât un purice pentru a le spune părinţilor că m-am hotărât să dau la liceul de muzică. Era după o şedinţă cu profesoara mea, care mă iubea nespus, şi care îmi propusese o colaborare, care nu implica nici măcar un bănuţ din partea mea pentru meditaţiile ei: avea să mă ajute să pun la punct cu toate detaliile necesare examenului pentru liceu. Într-adevăr a existat un singur impediment... Aveam neapărat nevoie de un instrument. Ea a spus o chitară, pentru că aş fi putut exersa şi acasă în timpul liber, un pian ar fi fost mult prea complicat sau alt instrument mai delicat. Practic ea aprecia cel mai mult vocea mea. L-am expus părinţilor mei scenariul, dar ei au motivat lipsa banilor. Un vis s-a spulberat...
Nu am vrut să rămână aşa. Şi în clasa a opta m-am apucat de pictură. Încurajată de asemenea de profesoara de desen, am dezvoltat un tablou, dacă pot să-i spun aşa, era, de fapt, o lucrare cu titlul „Judecata de apoi”. Şi aşa am pictat eu vreo două săptămâni, astfel încât am ajuns la vreo 20 de foi de desen. Când am ajuns la şcoală a trebuit sa dăm băncile la o parte pentru a-mi expune minunata creaţie, de care, recunosc eram foarte mândră. La fel a fost şi profa’. Am luat 10, iar lucrarea a fost afişată, cu greu pe peretele cancelariei. Mai apoi am dezvoltat o pasiune pentru culori şi am descoperit pictura pe sticlă. Am făcut milioane de combinaţii în acrylic şi câteva zeci de icoane şi peisaje. Aşa cum le-am făcut aşa au zburat prin lumea întreagă la prieteni, profesori şi familie. Cred că o mai am doar pe prima şi un tablou cu portretul Micii Sirene din faimosul desen animat, pe care m-am gândit că o să-l pun în camera fetiţei mele. Dacă voi avea o fetiţă. Încă un vis s-a spulberat...
Paradoxal, aşa cum se întâmplă câteodată în viaţă, în clasa a unsprezecea am început să citesc teatru şi să mă pregătesc pentru teatrologie. Nu a fost ideea mea, a fost a mătuşii mele, Mioara, care mi-a spus ce presupune examenul la această facultate şi am intrat în posesia programei. Citind câteva zeci de piese m-am gândit: „Hey! De ce nu? Ce poate să strice? Mă descurc eu, nu pare aşa greu...” Culmea, acum nu am mai avut un profesor care să mă susţină, dimpotrivă. Profesoara de literatura română mi-a spus: „Fetiţo! Nu ai să intri în viaţa ta la teatru!” Poate a fost un semnal. Dar m-am ambiţionat şi am luat examenul, mai greu e drept, pentru că nu prea ştiam eu cu ce se mănâncă, dar am luat. Şi nu a fost uşor. M-am torturat şi au fost zile când vroiam cu disperare să renunţ. Dar nu mai puteam da înapoi, nu puteam să-mi dezamăgesc familia, era încărcătura prea grea. Şi am dus-o. Cel mai bine, însă, m-am simţit la cursul de dramaturgie, pe care îl susţinea o profesoară din America, Los Angeles. Atunci am facut echipa cu actori, regizori, păpuşari, scenografi...Eu, viitorul critic de teatru. Am încercat să ascund cât am putut, parcă mi-aş fi dorit să fi fost la oricare altă secţie, decât la teatrologie.
M-am pierdut şi încă nu m-am regăsit. În fiecare zi încerc să joc un rol. Acela al coordonatorului de programe, în dialog cu şeful meu, pentru ca Teatrul Naţional să aibe un repertoriu. Pentru ca o dată pe săptămână să intre Claudiu Bleonţ în birou, să ia următoarea săptămână din repertoriu şi să bifeze cu markerul spectacolele în care joacă. De multe ori, când intră un actor, îmi vine să îl ating, să mă asigur că e real şi acolo, să-l îmbrăţişez şi să-i mulţumesc că e pe scenă pentru noi.
Dacă m-ai pune să aleg, aş alege să fiu pe scenă.
Aş alege să fiu într-o galerie.
Aş alege să fiu într-un studio de înregistrări.
Nu aş alege să fiu în spatele ecranului şi să scriu cronici.
Dar Alexandra fi pe fază! Vreau să scriu într-un viitor articol despre minunatele tale tablouri. Sper că voi fi criticul tău de suflet. Sper să ştiu să apreciez câtă masă de verde este în albastrul mării pe Coasta de Azur.
Şi să nu uit. Pe diploma mea scrie: „Licenţiat în arte”.
Multumesc.
2 comentarii:
Ei,da,sunt fericita!Azi mi-ai facut un mare cadou!Ma bucur mult ca am avut un mic rol in viata ta si nu uita ca si eu am primit saminta asta si de aceea o dau si eu."Lumina din Lumina!".Si evident saminta nu rodeste decit daca are pamintul bun,si tu esti un pamint bun in care deja a incoltit bobul viu al iubirii.Arta este doar un pretext cu care ne exprimam aceasta iubire.Indiferent de instrumentul ei,fie pictura,fie teatrul,fie critica,ea arta isi indeplineste rolul cu conditia sa crezi si sa perseverezi.Nu ma indoiesc de calitatile si virtutile tale si mai ales de resursele tale.Sunt convinsa ca un critic de arta poate fi ceea ce Ambroise (Vollardhttp://fr.wikipedia.org/wiki/Ambroise_Vollard)a fost in epoca lui.Un rol urias pentru multi artisti.Avem nevoie ca de apa de acesti uriasi.Si ca sa revin la tine...nu pregeta nici un efort pentru acest semnal pe care il fac catre tine.multumesc ca te-ai gindit la mine si la pictura mea.Continua si voi fi prezenta decite ori vei vrea.Imi place luciditatea ta si te gust cu mare placere!
Ma simt binecuvantata sa stiu ca exista persoane ca tine in viata mea.
Trimiteți un comentariu