V-aţi gândit de câte ori pe zi ne justificăm pentru anumite afirmaţii sau acte întreprinse?
Nu poţi spune: „Voi face o plimbare prin parc”, fără a fi urmat de: „Pentru că e soare… pentru că e aer curat… pentru că simt nevoia să fac mişcare”… etc. Sau: „Vreau să-mi cumpăr perechea aceea de pantofi, pentru că se asortează la nu ştiu ce rochie… pentru că nu am modelul acela… pentru că sunt comozi… pentru că”… etc.
Sunt sigură că lista poate continua la nesfârşit.
Şi cam asta ni se întâmplă tuturor. Avem tendinţa de a ne justifica excesiv pentru tot ceea ce facem. Ca şi cum niciodată nu am fi îndeajuns de îndreptăţiţi să spunem doar: „Sunt bolnav.” sau „Mă duc la cumpărături” sau „Mă uit la film”.
Nu. Mereu şi întotdeauna suntem urmaţi îndeaproape de eternul „Pentru că”, fie că suntem întrebaţi de interlocutorii noştri sau nu. Vine ca o piatră legată de gât, de care e greu să scapi.
Cred că ne trebuie mai multă îndrăzneală şi mai multă siguranţa de sine pentru a pune lucrurile la punct.
Cred că trebuie să facem ceea ce simţim să facem sau ceea ce gândim că e bine pentru noi să facem şi să renunţăm la aceste justificări, care uneori pot fi obositoare numai dacă ne gândim la ele.
Urăsc că atunci când spun: „Îmi este rău” toată lumea automat te întreabă: „Ce ai? Ce te doare?” Poate să-ţi fie rău şi fără să te doară neapărat ceva. Poate fi vorba de anxietate, poate fi vorba de stres, sunt multe lucruri care-ţi pot da o stare de rău. Dar ce rost are să-ţi fie rău dacă nu te doare ceva, nu?
Şi iată cum de multe ori justificările se transformă uneori în mici minciuni pentru a satisface curiozitatea celuilalt şi pentru a întări mai bine afirmaţia pe care tocmai ai lansat-o.
Mă gândesc mai bine acum dacă se poate fără…
S-ar putea ca răspunsul să fie tot nu. S-ar putea ca unii dintre noi să fi renunţat de mult la aceste justificări. S-ar putea ca unii dintre noi chiar să ne hrănim cu ele.
Eu una îmi doresc mai multă libertate în exprimare şi mai multă libertate de mişcare în ceea ce fac. Poate voi reuşi să scap de acest „drog”. Până la urma e vorba de voinţă.
Şi până la urmă vor înţelege şi ceilalţi că e bine să-ţi bagi nasul în treaba cuiva doar până unde ţi se permite şi că există şi limite.
Avem nevoie de aceste limite pentru că şi aşa este destul de mult haos în jurul nostru, măcar să nu mai fie nevoie să-l şi justificăm…
Nu poţi spune: „Voi face o plimbare prin parc”, fără a fi urmat de: „Pentru că e soare… pentru că e aer curat… pentru că simt nevoia să fac mişcare”… etc. Sau: „Vreau să-mi cumpăr perechea aceea de pantofi, pentru că se asortează la nu ştiu ce rochie… pentru că nu am modelul acela… pentru că sunt comozi… pentru că”… etc.
Sunt sigură că lista poate continua la nesfârşit.
Şi cam asta ni se întâmplă tuturor. Avem tendinţa de a ne justifica excesiv pentru tot ceea ce facem. Ca şi cum niciodată nu am fi îndeajuns de îndreptăţiţi să spunem doar: „Sunt bolnav.” sau „Mă duc la cumpărături” sau „Mă uit la film”.
Nu. Mereu şi întotdeauna suntem urmaţi îndeaproape de eternul „Pentru că”, fie că suntem întrebaţi de interlocutorii noştri sau nu. Vine ca o piatră legată de gât, de care e greu să scapi.
Cred că ne trebuie mai multă îndrăzneală şi mai multă siguranţa de sine pentru a pune lucrurile la punct.
Cred că trebuie să facem ceea ce simţim să facem sau ceea ce gândim că e bine pentru noi să facem şi să renunţăm la aceste justificări, care uneori pot fi obositoare numai dacă ne gândim la ele.
Urăsc că atunci când spun: „Îmi este rău” toată lumea automat te întreabă: „Ce ai? Ce te doare?” Poate să-ţi fie rău şi fără să te doară neapărat ceva. Poate fi vorba de anxietate, poate fi vorba de stres, sunt multe lucruri care-ţi pot da o stare de rău. Dar ce rost are să-ţi fie rău dacă nu te doare ceva, nu?
Şi iată cum de multe ori justificările se transformă uneori în mici minciuni pentru a satisface curiozitatea celuilalt şi pentru a întări mai bine afirmaţia pe care tocmai ai lansat-o.
Mă gândesc mai bine acum dacă se poate fără…
S-ar putea ca răspunsul să fie tot nu. S-ar putea ca unii dintre noi să fi renunţat de mult la aceste justificări. S-ar putea ca unii dintre noi chiar să ne hrănim cu ele.
Eu una îmi doresc mai multă libertate în exprimare şi mai multă libertate de mişcare în ceea ce fac. Poate voi reuşi să scap de acest „drog”. Până la urma e vorba de voinţă.
Şi până la urmă vor înţelege şi ceilalţi că e bine să-ţi bagi nasul în treaba cuiva doar până unde ţi se permite şi că există şi limite.
Avem nevoie de aceste limite pentru că şi aşa este destul de mult haos în jurul nostru, măcar să nu mai fie nevoie să-l şi justificăm…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu