„E ciudat să vii acasă. Arată la fel. Miroase la fel. Te simţi la fel. ... Îţi dai seama că tu eşti cel care s-a schimbat.”[1]
Recunosc, niciodată nu mai fusesem plecată atât de mult timp de acasă; departe de casă. Nu mă gândisem că poate fi atât de greu. Dar odată pusă în faţa faptului, a trebui să accept realitatea şi să-mi văd de drum.
Dacă într-adevăr se aplică sintagma „viaţa este ca o cutie de bomboane – nu ştii niciodată ce găseşti înăuntru”, atunci pot spune că am trăit din plin acest sentiment. Probabil cei mai mulţi dintre noi ajung să facă acest pas, fie că este mai devreme sau mai târziu.
Cu siguranţă, într-o altă lume, experimentul românesc se dovedeşte a fi un dar. Un dar care te întăreşte, care-ţi dă putere şi mai presus de orice, care te face superior. Mulţi vor crede că fac exces de patriotism. Nici eu nu-i credeam pe aceia care spuneau că nimic nu se compara cu ţara în care te-ai născut, indiferent de câte facilităţi, confort şi alte lucruri poţi obţine peste meleaguri.
Îmi pare rău că nu se face nimic pentru a înlesni un trai decent şi împlinit aici. Nu ar mai pleca mulţi... Eu nu aş mai pleca decât în vacanţă. Dar, pentru că sunt constrânsă de anumite situaţii şi întâmplări din viaţa mea, nu pot spune că am libertatea de a alege în acest moment.
Celor care critică vehement România, le-aş recomanda un „sejur” prelungit în una dintre „glorioasele ţări europene”. Vă spun sincer, după câteva luni, este ca şi imposibil să nu vrei înapoi acasă.
Cu toate că nu acesta era subiectul acestui articol, am făcut o mică paranteză, pentru că simţeam nevoia să aduc un argument. Un argument pro România, pentru că deşi nu pare, merită.
Defapt, vroiam să vă spun că revenirea acasă este descrisă perfect în citatul de mai sus. După ce dispare euforia revederii şi ai câteva momente de linişte, începi să observi că totul este neschimbat. Arată la fel. Miroase la fel. Te simţi la fel. Atunci îţi dai seama că tu eşti cel care s-a schimbat de-alungul timpului. Citind o pagină de jurnal de când eram în liceu, nu-mi venea să cred că au trecut atâţia ani. Şi mă gândeam, deci aşa se simte... aşa începi să realizezi că îmbătrâneşti. Aşa realizezi că totul este ireversibil şi nu ştii cum de ceva care pare că s-a întâmplat ieri, este acum la mare distanţă în timp şi spaţiu.
De când eşti mic eşti învaţat că acesta este cursul vieţii, că este perfect normal să creşti, să te maturizezi, să suferi, să trăieşti, să simţi, să alegi, să pierzi persoanele pe care le iubeşti, pentru că numai în felul acesta vei ştii cât de importante au fost, să faci multe. Iar preţul este fiecare rid ce se aşterne an de an pe chipul nostru. Nu putem da timpul înapoi şi nu putem să-l facem să stea pe loc.
Putem doar să mergem înainte. Este tot ceea ce avem sigur şi palpabil cu fiecare zi care trece. Încerc să încep să mă obişnuiesc... încerc...
Nu am putut scrie, tocmai pentru că este dureros. Am evitat până în ultima secundă. Dar am realizat că este singura cale de a mă elibera.
Vouă vă este dor de acasă?
[1] Extras din filmul - Stania poveste a lui Benjamin Button, regia David Fincher (2008)
3 comentarii:
In primul rind cu intirziere "LA MULTI ANI".
Apoi,imagineaza ca Eu sunt Tu dupa multi,multi ani.Deci tot ceea ce simti plus de mii de ori amplificate toate impresiile tale.Cam asta e imbatrinirea ,deunde si vorba sa nu-i dai omului ce poate sa duca...ca duce!
Mirosurile sunt cele care ar fi ultimele impresii cu care venim si cu care plecam.Evident in viata ele ne ajuta sa facem diferente si sa decidem,ne plac,le dorim le vrem sau nu ne plac nu le dorim sau vrem.Noi decidem desi ele au un rol ciudat cgiar si impotriva vointei noastre.
In Romania miroase ...mai mult in Bucuresti,urit.Asta e realitatea...baraganul asta in care se baga atita banet si energie degeaba.Fabrica de emigranti,de tigani si de cearta.Dar in iunie sunt tei si in august pepenii,strugurii si pietele murdare.Prunele si toate roadele de toamna ,tarabele si asfalturile,trotoarele si iarba arsa.
Sunt bolnava si incoerenta dar mirosurile ....le mai simt ca si tine.
Nu dispera caci va fi si mai mult ceea ce vei descoperi.Curaj e cu mult mai mult si mai indesat din ce in ce mai mult.Spor la drum si sa ne scri tot asa...
simt mult din ceea ce spui tu. intr-adevar, nimic nu se compara cu vizitele acasa si cu sentimentul ala de recunoastere si oglindire. of...a fost asa, madeleina lui proust post-ul tau...feeling very melancholic now.
La fel ca si senzatiile pe care le-am incercat atunci cand am citit romanul lui Proust, si in acest film "Strania poveste a lui Benjamin Button", am trait si simtit aproape la fel. A fost dureros si greu de stavilit emotii, nostalgie, melancolie, dor, dragoste, pasiune. Dar singura scena care m-a facut efectiv sa plang a fost cea a reintoarcerii acasa. As fi dat orice ca odata cu frazele rostite exceptional de Brad Pitt sa ma teleportez fie si pentru cateva secunde acasa pe balconul de unde se vad numai blocuri si multe masini. Sa simt asa cum spune Alexandra mirosul de ploaie amestecat cu flori de tei... Sa uit de tot si de toate si sa fiu... acasa...
Trimiteți un comentariu