Pentru că tot este vară şi este frumos şi este soare, ne-am decis să facem o mini excursie la locul de îmbinare al muntelui cu oceanul. Chiar dacă nu ştiam exact locaţia, cu harta în mână am reuşit să ajungem unde ne propusesem.
Odată ajunşi ne-am dat seama că ne aflăm în mijlocul unei aglomeraţii infernale de maşini bară la bară, de oameni roind pe faleză, de zeci de surferi cu plăcile în mână şi motocilcişti care intrau pe contrasens pentru a avansa mai repede.
Iniţial am avut o senzaţie de déjà-vú şi am zis că am nimerit pe litoralul românesc, desigur cu mici sau mari excepţii. După ce am parcat maşina, ne-am alăturat celor care se plimbau nonşalant pe faleză. Şi pentru că accesul cu câini nu este permis pe plaja, iar căţeluşa mea Mimi este nelipsită din astfel de plimbări, ne-am hotărât să mergem cât mai departe, acolo unde muntele se întâlneşte cu oceanul.
Am intrat într-un final pe plaja, pe lângă stânci, până am ajuns la apă. Abia acolo ne-am dat seama unde eram defapt. În faţa noastră se întindea cea mai mare plajă din Portugalia, Praia Grande, dar şi cele mai abrupte şi înalte stânci pe care le-am vazut vreodată. Printr-un mic labirint de stânci mai mici şi pietre, ajungeai pe o altă plajă, foarte micuţă, „ocrotită” de muntele neiertător.
Conştienţi de pericolul de a rămâne blocaţi acolo în caz că apa va creşte datorită fluxului, totuşi, curiozitatea de a vedea ceva inedit a învins frica şi am trecut dincolo. Nu aş putea explica în cuvinte ce senzaţie ai. Dar cu siguranţă acolo mi-am dat seama cât de mici şi de neînsemnaţi suntem în faţa acestei imense puteri numită Natură. Ne gândeam că nimic nu ne-ar fi salvat în cazul unui cutremur sau al unui val uriaş.
Tot acolo, săpat în munte, probabil de apă, sau poate din cauza eroziunilor, este formată o fâşie, ca o fereastră, prin care razele soarelui pătrund graţios luminând vag stâncile întunecate. Ai senzaţia că te afli într-o catedrală uriaşă şi aştepti ca din minut în minut să auzi o muzică evlavioasă. Ce poţi spune când vezi aceste minuni, aceste desăvârşite creaţii ale lui Dumnezeu?
Ne-am grăbit să trecem înapoi, împreună cu alţi câţiva curioşi, lăsând în urmă frumuseţea şi unicitatea locului. Un loc atât de intim, un loc de îmbrăţişare, de iubire, de mângâiere şi tandreţe între două mari forţe, între doi monştrii sacrii: Muntele şi Marea. Un loc în care noi ca oameni nu contăm.
Un loc peste care au trecut milioane şi milioane de ani, un loc pentru eternitate, un loc pe care mulţi îl vor mai vedea, dar cu sigurantă, un loc fără limitare. Nu pot spune decât: mă închin!
Odată ajunşi ne-am dat seama că ne aflăm în mijlocul unei aglomeraţii infernale de maşini bară la bară, de oameni roind pe faleză, de zeci de surferi cu plăcile în mână şi motocilcişti care intrau pe contrasens pentru a avansa mai repede.
Iniţial am avut o senzaţie de déjà-vú şi am zis că am nimerit pe litoralul românesc, desigur cu mici sau mari excepţii. După ce am parcat maşina, ne-am alăturat celor care se plimbau nonşalant pe faleză. Şi pentru că accesul cu câini nu este permis pe plaja, iar căţeluşa mea Mimi este nelipsită din astfel de plimbări, ne-am hotărât să mergem cât mai departe, acolo unde muntele se întâlneşte cu oceanul.
Am intrat într-un final pe plaja, pe lângă stânci, până am ajuns la apă. Abia acolo ne-am dat seama unde eram defapt. În faţa noastră se întindea cea mai mare plajă din Portugalia, Praia Grande, dar şi cele mai abrupte şi înalte stânci pe care le-am vazut vreodată. Printr-un mic labirint de stânci mai mici şi pietre, ajungeai pe o altă plajă, foarte micuţă, „ocrotită” de muntele neiertător.
Conştienţi de pericolul de a rămâne blocaţi acolo în caz că apa va creşte datorită fluxului, totuşi, curiozitatea de a vedea ceva inedit a învins frica şi am trecut dincolo. Nu aş putea explica în cuvinte ce senzaţie ai. Dar cu siguranţă acolo mi-am dat seama cât de mici şi de neînsemnaţi suntem în faţa acestei imense puteri numită Natură. Ne gândeam că nimic nu ne-ar fi salvat în cazul unui cutremur sau al unui val uriaş.
Tot acolo, săpat în munte, probabil de apă, sau poate din cauza eroziunilor, este formată o fâşie, ca o fereastră, prin care razele soarelui pătrund graţios luminând vag stâncile întunecate. Ai senzaţia că te afli într-o catedrală uriaşă şi aştepti ca din minut în minut să auzi o muzică evlavioasă. Ce poţi spune când vezi aceste minuni, aceste desăvârşite creaţii ale lui Dumnezeu?
Ne-am grăbit să trecem înapoi, împreună cu alţi câţiva curioşi, lăsând în urmă frumuseţea şi unicitatea locului. Un loc atât de intim, un loc de îmbrăţişare, de iubire, de mângâiere şi tandreţe între două mari forţe, între doi monştrii sacrii: Muntele şi Marea. Un loc în care noi ca oameni nu contăm.
Un loc peste care au trecut milioane şi milioane de ani, un loc pentru eternitate, un loc pe care mulţi îl vor mai vedea, dar cu sigurantă, un loc fără limitare. Nu pot spune decât: mă închin!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu