Se spune că atunci când vine vorba de dragoste, orice limite, orice bariere ale logicii sunt sfidate şi nu există nici o graniţă care să delimiteze puterile acesteia. Desigur, atunci când vorbim de dragostea adevărată.
Nu am putut rămâne indiferentă, însă, accentelor negative care ne împresoară vieţile din ce în ce mai des şi care ne obligă să asistăm la un circ, în arena căruia sunt prezentate cele mai ciudate, nonconformiste, prea puţin probabile cupluri care se pot forma.
Mai demult vă spuneam că nu am înţeles niciodată de ce bărbaţii, respectiv femeile, au o vârsta critică. Nici pănă astăzi nu pot afirma că ştiu cu exactitate. Dar ce pot susţine cu tărie este faptul că este aproape ridicol când aceste situaţii devin realitate.
De ce şi-ar dori o tănără abia trecută de 20 de ani să se mărite cu un bărbat care i-ar putea fi tată sau de ce o femeie cu dublul vărstei celei de mai sus ar vrea să-şi aleagă un bărbat care i-ar putea fi copil? Ce riscuri implică astfel de asocieri? Ce impact sau ce traume se pot produce? Unde şi încotro ne îndreptăm?
Vă spun sincer că vorbesc din punctul de vedere al omului care a cunoscut adevărata dragoste, iar aceste cupluri nu cred că au la bază o iubire sinceră. Nu vreau să generalizez. Pot fi de acord cu o diferenţă de 10-12 ani, care nu este deloc de condamnat. Dar 20 sau 30? Repet, prea puţin probabil.
După câtă vâlvă s-a făcut în mass-media în legătură cu soţii Columbeanu şi cât au vrut să demonstreze lumii cât de trainică şi veşnică este dragostea lor dincolo de barierele aparenţei, interesului material şi vârstei, iată că acum, urmărind reality-show-ul Monicăi, nu-l mai regăsesc pe mult adulatul soţ Irinel în nici un cadru de filmare.
În schimb, nu pot să nu observ cât de frumos arată Monica de mână cu fetiţa ei, care la rândul ei îl ţine de mână pe şoferul Riki (un tânăr probabil apropiat de vârsta Monicăi). Mult mai veridic ca şi cuplu. Cine nu-i cunoaşte poate spune fără să greşească: iată un cuplu perfect.
Am vrut doar să dau un exemplu. Sunt mii de astfel de exemple. Nu pot afirma că un bărbat mai în vârstă nu este atrăgător sau că nu ar putea reprezenta un interes real. Dar prin firea mea de creştin nu pot să nu gândesc neîncetat că ar fi o relaţie incestuoasă. Puterea mea de percepţie şi înţelegere mă trimite automat în acea zonă, fie că vreau sau nu. La fel cum sunt convinsă că o femeie mai coaptă este probabil o provocare, o lecţie de viaţă pentru un tânăr, care vrea să cunoască, să descopere, să capete experienţă. Dar şi în acest caz complexul lui Oedip îmi apare nestingherit în minte şi nu pot depăşi acest stadiu.
Mai există şi o a treia categorie care subscriu acestor ciudăţenii. Categoria celor trecuţi de 50 de ani, aflaţi într-o căsnicie de 25-30 de ani, şi care ajunşi la faza critică se aruncă în varii relaţii, în încercarea de a prinde un ultim val, înainte ca acest castel de nisip, care este viaţa, să se risipească în apele neiertătoare ale bătrâneţii iminente.
Recunosc, nu mi-aş dori vreodată să mă regăsesc într-o astfel de relaţie. Şi nu vorbesc dintr-o preconcepţie. Vorbesc mai mult din punctul de vedere al omului moral, corect, credincios, cu frica lui Dumnezeu şi care militează în numele dragostei mai presus de orice lucru material, de afirmare, de aparenţă, de dovedire, de complex şi aşa mai departe.
Îmi place să văd oameni fericiţi. Dar vreau să cred că preţul fericii nu este niciodată distrugerea demnităţii, a integrităţii, a respectului de sine şi a valorii. Ci din contră, că este o păstrarea a acestora.
Vreau să cred că totul vine doar din suflet.
Nu am putut rămâne indiferentă, însă, accentelor negative care ne împresoară vieţile din ce în ce mai des şi care ne obligă să asistăm la un circ, în arena căruia sunt prezentate cele mai ciudate, nonconformiste, prea puţin probabile cupluri care se pot forma.
Mai demult vă spuneam că nu am înţeles niciodată de ce bărbaţii, respectiv femeile, au o vârsta critică. Nici pănă astăzi nu pot afirma că ştiu cu exactitate. Dar ce pot susţine cu tărie este faptul că este aproape ridicol când aceste situaţii devin realitate.
De ce şi-ar dori o tănără abia trecută de 20 de ani să se mărite cu un bărbat care i-ar putea fi tată sau de ce o femeie cu dublul vărstei celei de mai sus ar vrea să-şi aleagă un bărbat care i-ar putea fi copil? Ce riscuri implică astfel de asocieri? Ce impact sau ce traume se pot produce? Unde şi încotro ne îndreptăm?
Vă spun sincer că vorbesc din punctul de vedere al omului care a cunoscut adevărata dragoste, iar aceste cupluri nu cred că au la bază o iubire sinceră. Nu vreau să generalizez. Pot fi de acord cu o diferenţă de 10-12 ani, care nu este deloc de condamnat. Dar 20 sau 30? Repet, prea puţin probabil.
După câtă vâlvă s-a făcut în mass-media în legătură cu soţii Columbeanu şi cât au vrut să demonstreze lumii cât de trainică şi veşnică este dragostea lor dincolo de barierele aparenţei, interesului material şi vârstei, iată că acum, urmărind reality-show-ul Monicăi, nu-l mai regăsesc pe mult adulatul soţ Irinel în nici un cadru de filmare.
În schimb, nu pot să nu observ cât de frumos arată Monica de mână cu fetiţa ei, care la rândul ei îl ţine de mână pe şoferul Riki (un tânăr probabil apropiat de vârsta Monicăi). Mult mai veridic ca şi cuplu. Cine nu-i cunoaşte poate spune fără să greşească: iată un cuplu perfect.
Am vrut doar să dau un exemplu. Sunt mii de astfel de exemple. Nu pot afirma că un bărbat mai în vârstă nu este atrăgător sau că nu ar putea reprezenta un interes real. Dar prin firea mea de creştin nu pot să nu gândesc neîncetat că ar fi o relaţie incestuoasă. Puterea mea de percepţie şi înţelegere mă trimite automat în acea zonă, fie că vreau sau nu. La fel cum sunt convinsă că o femeie mai coaptă este probabil o provocare, o lecţie de viaţă pentru un tânăr, care vrea să cunoască, să descopere, să capete experienţă. Dar şi în acest caz complexul lui Oedip îmi apare nestingherit în minte şi nu pot depăşi acest stadiu.
Mai există şi o a treia categorie care subscriu acestor ciudăţenii. Categoria celor trecuţi de 50 de ani, aflaţi într-o căsnicie de 25-30 de ani, şi care ajunşi la faza critică se aruncă în varii relaţii, în încercarea de a prinde un ultim val, înainte ca acest castel de nisip, care este viaţa, să se risipească în apele neiertătoare ale bătrâneţii iminente.
Recunosc, nu mi-aş dori vreodată să mă regăsesc într-o astfel de relaţie. Şi nu vorbesc dintr-o preconcepţie. Vorbesc mai mult din punctul de vedere al omului moral, corect, credincios, cu frica lui Dumnezeu şi care militează în numele dragostei mai presus de orice lucru material, de afirmare, de aparenţă, de dovedire, de complex şi aşa mai departe.
Îmi place să văd oameni fericiţi. Dar vreau să cred că preţul fericii nu este niciodată distrugerea demnităţii, a integrităţii, a respectului de sine şi a valorii. Ci din contră, că este o păstrarea a acestora.
Vreau să cred că totul vine doar din suflet.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu