Dacă vă era dor de seria articolelor „despre cum să...”, m-am gândit să revin. Vă spuneam, mai demult, că nebănuite sunt căile vieţii atunci când îţi propui ceva sau atunci când vrei să găseşti pe cineva cu care nu ai mai vorbit de mult sau pe care, de asemeni, nu l-ai mai văzut de mult timp. Eu personal am reuşit de câteva ori să duc la bun sfârşit astfel de experienţe.
Trebuie să recunosc că un procent foarte mare se datorează minunatei invenţii, poate cea mai mare invenţie a tuturor timpurilor, internetul. Să poţi fi în contact cu oamenii chiar şi atunci când eşti la o distanţă de sute sau mii de kilometrii este mai mult decât un vis îndeplinit pentru foarte mulţi dintre noi.
Departe de a fi doar un loc pentru destrăbălări şi lucruri rele, cum este considerat de adepţii eticii sau moralei, internetul mi-a oferit posibilitatea de a comunica cu o persoană foarte dragă mie, care se află nici mai aproape nici mai departe decât în cealaltă parte a oceanului Atlantic. Nu mai vorbisem de foarte mult timp şi am hotărât să-i scriu un e-mail, neştiind dacă mai are acea adresă sau dacă îmi va mai răspunde vreodată.
Vroiam să-i spun cât de mult înseamnă pentru mine şi cât de mult m-a ajutat atunci când poate nimeni nu s-a gândit să o facă. Îmi doream mai exact să-i multumesc şi să-i spun că nu am uitat-o. Că va rămâne veşnic una dintre cele mai importante persoane din viaţa mea. Sunt convinsă că fiecare dintre noi întâlnim astfel de persoane cu care rezonăm şi comunicăm atât de bine, chiar şi atunci când nu te întâlneşti decât de două ori în timp şi spaţiu real. Restul rămânând doar în planul virtual. Faţa nevăzută a unui alt prieten adevărat, nu-i aşa?
După vreo lună de zile, „răsfoind” prin sutele de mail-uri pe care le primesc şi pe care niciodată nu am timp să le citesc pe toate, ce credeţi? Un reply stătea micuţ şi stingher în inbox. Şi pentru că răspunsul a fost de bine, şi pentru că promite o păstrare a legăturii pe termen nelimitat, chiar cu o posibilă revedere într-o bună zi, pot spune că am avut parte de una dintre cele mai fericite zi din viaţa mea.
Iată cum poate tehnologia să aducă o rază de speranţă chiar şi acolo unde a dispărut. Ţin minte că îmi făcusem chiar un plan şi gândisem nişte scenarii cu mine mergând la poştă şi cumpărând frenetic de la tonomat timbre pentru Statele Unite, pentru ca mai apoi să-i pot trimite o scrisoare. Însă, va rămâne doar o scrisoare pierdută. Pierdută în subconştientul meu, dar care îmi va aduce întotdeauna aminte despre faptul că omul cât trăieşte este dator să încerce.
Este adevârat că nu întotdeauna răspunsurile care vin sunt şi cele aşteptate. Pe altele le poţi aştepta o viaţă întreagă fără să apară. Cu toate acestea, dacă vei proceda ca mine nu vei regreta. De ce?
Pentru că ai încercat.
Trebuie să recunosc că un procent foarte mare se datorează minunatei invenţii, poate cea mai mare invenţie a tuturor timpurilor, internetul. Să poţi fi în contact cu oamenii chiar şi atunci când eşti la o distanţă de sute sau mii de kilometrii este mai mult decât un vis îndeplinit pentru foarte mulţi dintre noi.
Departe de a fi doar un loc pentru destrăbălări şi lucruri rele, cum este considerat de adepţii eticii sau moralei, internetul mi-a oferit posibilitatea de a comunica cu o persoană foarte dragă mie, care se află nici mai aproape nici mai departe decât în cealaltă parte a oceanului Atlantic. Nu mai vorbisem de foarte mult timp şi am hotărât să-i scriu un e-mail, neştiind dacă mai are acea adresă sau dacă îmi va mai răspunde vreodată.
Vroiam să-i spun cât de mult înseamnă pentru mine şi cât de mult m-a ajutat atunci când poate nimeni nu s-a gândit să o facă. Îmi doream mai exact să-i multumesc şi să-i spun că nu am uitat-o. Că va rămâne veşnic una dintre cele mai importante persoane din viaţa mea. Sunt convinsă că fiecare dintre noi întâlnim astfel de persoane cu care rezonăm şi comunicăm atât de bine, chiar şi atunci când nu te întâlneşti decât de două ori în timp şi spaţiu real. Restul rămânând doar în planul virtual. Faţa nevăzută a unui alt prieten adevărat, nu-i aşa?
După vreo lună de zile, „răsfoind” prin sutele de mail-uri pe care le primesc şi pe care niciodată nu am timp să le citesc pe toate, ce credeţi? Un reply stătea micuţ şi stingher în inbox. Şi pentru că răspunsul a fost de bine, şi pentru că promite o păstrare a legăturii pe termen nelimitat, chiar cu o posibilă revedere într-o bună zi, pot spune că am avut parte de una dintre cele mai fericite zi din viaţa mea.
Iată cum poate tehnologia să aducă o rază de speranţă chiar şi acolo unde a dispărut. Ţin minte că îmi făcusem chiar un plan şi gândisem nişte scenarii cu mine mergând la poştă şi cumpărând frenetic de la tonomat timbre pentru Statele Unite, pentru ca mai apoi să-i pot trimite o scrisoare. Însă, va rămâne doar o scrisoare pierdută. Pierdută în subconştientul meu, dar care îmi va aduce întotdeauna aminte despre faptul că omul cât trăieşte este dator să încerce.
Este adevârat că nu întotdeauna răspunsurile care vin sunt şi cele aşteptate. Pe altele le poţi aştepta o viaţă întreagă fără să apară. Cu toate acestea, dacă vei proceda ca mine nu vei regreta. De ce?
Pentru că ai încercat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu