Nu ştiu dacă v-aţi gândit vrodată cam câte persoane trec prin viaţa unui om şi nu mă refer atunci când persoana respectivă este la sfârşit de drum. Să spunem că fiecare dintre noi facem câte o listă cu toţi oamenii pe care i-am cunoscut, cu care am fost amici, cu care am fost rivali, cu care am fost colegi de generală, de liceu, de facultate, de serviciu, care au fost prieteni în faţa blocului sau în vacanţe la bunici, care ne-au fost profesori şi uneori mai mult decât atât, vecini şi tot aşa.
Mi-a trecut prin cap să exersez varianta imprimării unui doc în word cu toţi cei care au trecut prin viaţa mea. Nu vă închipuiţi cât de greu este. Defapt, nici nu vreau să vă conving pentru că numai un simplu gând asupra acestei teme vă va lămuri în următoarele minute procesate. Trebuie doar să încercaţi acest exerciţiu.
Pe măsură ce păşim în viaţa, zi după zi, nu realizăm cât de mult am socializat, cât de mult am comunicat, cât de mult am fost implicaţi şi cât de mulţi oameni stau sau au stat la un moment dat alături de noi. Deşi eu puteam să jur că-mi va fi simplu pentru că cineva îmi spunea la un moment dat că nu am cunoscut atât de multe persoane (nu ştiu exact la ce categorie de persoane se referea sau dacă era vorba doar de persoane în general). Cu toate astea, eu în faza iniţială tindeam să-i dau dreptate.
Dar nu este aşa. Sunt convinsă că pentru fiecare dintre noi este dacă vreţi un fel de misiune imposibilă. Să contabilizăm, să calculăm, să adunăm. Fiecare dintre noi avem, separat de restul lumii, o lume proprie. Un mic univers creat pe care îl gestionam mai bine sau mai rău, în care reuşim să păstrăm nişte relaţii, dar tot atâtea poate şi pierdem.
Un fel de solitaire în care oamenii sunt cărţile de joc, iar etapele trecute de noi în viaţă sunt pachetele strânse de la mare la mic, într-o scară ierarhică şi poate de multe ori nici măcar aşa. Dar într-o ordine. O ordine bine stabilită sau o ordine aleatorie. Deşi, eu cred în continuare că nimic nu este întâmplător.
Aşa că încercarea, cel puţin mentală, de a trece în revistă toţi oamenii din viaţa mea am abandonat-o după primele zece minute. Pentru că sunt infinit de multe şi pentru că este evident că nu putem şterge amintirile, reluările momentelor trăite ori de câte ori simţim nevoia unei confirmări, a unei întoarceri, a unei explicaţii venite din trecut, dar cu valoare pentru viitor.
Şi dacă nici acest lucru nu-l putem considera o comoară, atunci nu văd ce altceva ar fi mai de nepreţuit pe această lume?
Mi-a trecut prin cap să exersez varianta imprimării unui doc în word cu toţi cei care au trecut prin viaţa mea. Nu vă închipuiţi cât de greu este. Defapt, nici nu vreau să vă conving pentru că numai un simplu gând asupra acestei teme vă va lămuri în următoarele minute procesate. Trebuie doar să încercaţi acest exerciţiu.
Pe măsură ce păşim în viaţa, zi după zi, nu realizăm cât de mult am socializat, cât de mult am comunicat, cât de mult am fost implicaţi şi cât de mulţi oameni stau sau au stat la un moment dat alături de noi. Deşi eu puteam să jur că-mi va fi simplu pentru că cineva îmi spunea la un moment dat că nu am cunoscut atât de multe persoane (nu ştiu exact la ce categorie de persoane se referea sau dacă era vorba doar de persoane în general). Cu toate astea, eu în faza iniţială tindeam să-i dau dreptate.
Dar nu este aşa. Sunt convinsă că pentru fiecare dintre noi este dacă vreţi un fel de misiune imposibilă. Să contabilizăm, să calculăm, să adunăm. Fiecare dintre noi avem, separat de restul lumii, o lume proprie. Un mic univers creat pe care îl gestionam mai bine sau mai rău, în care reuşim să păstrăm nişte relaţii, dar tot atâtea poate şi pierdem.
Un fel de solitaire în care oamenii sunt cărţile de joc, iar etapele trecute de noi în viaţă sunt pachetele strânse de la mare la mic, într-o scară ierarhică şi poate de multe ori nici măcar aşa. Dar într-o ordine. O ordine bine stabilită sau o ordine aleatorie. Deşi, eu cred în continuare că nimic nu este întâmplător.
Aşa că încercarea, cel puţin mentală, de a trece în revistă toţi oamenii din viaţa mea am abandonat-o după primele zece minute. Pentru că sunt infinit de multe şi pentru că este evident că nu putem şterge amintirile, reluările momentelor trăite ori de câte ori simţim nevoia unei confirmări, a unei întoarceri, a unei explicaţii venite din trecut, dar cu valoare pentru viitor.
Şi dacă nici acest lucru nu-l putem considera o comoară, atunci nu văd ce altceva ar fi mai de nepreţuit pe această lume?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu