Încercam acum câteva zile să mă gândesc cam care ar fi cea mai grea meserie din lume? Şi mă gândeam atât la solicitarea fizică, cât şi la cea psihică. O enumerare pentru toate ar fi prea mare, probabil. Dar una singură îmi captează atenţia de fiecare dată.
Să fi artist. Să exprimi în faţa întregii lumi viziunea ta şi creaţiile tale. Din afară nu pare neapărat greu. Dar oare câtă muncă depun aceşti oameni fie doar pentru câteva minute captate în timp, în istorie?
Şi dacă nu ne gândim la cat de mult se epuizează, nopţi şi zile, să ne gândim cum pot apărea pe scenă când au o problemă personală. Cum poţi păşi pe scenă în faţa a mii de oameni cu zâmbetul pe buze când tocmai ai aflat că cineva drag a murit, sau cand ştii că o rudă este bolnavă şi la câteva sute de kilometrii depărtare de tine, sau că eşti acolo şi nu la serbarea de sfârşit de an a copilului tău?
Ce putere miraculoasă îi face să ducă show-ul mai departe pentru a transmite mesajul lor? Cât de greu le este? Cât suferă? Sunt mereu judecaţi că se droghează, că sunt nebuni, că au prea multe pretenţii, că fac şi că dreg...
Dar cum pot fi ca noi toţi când de multe ori joacă un rol dublu? Şi ştim probabil mulţi dintre noi ce efecte secundare poate avea dedublarea. Poţi cădea oricând în derizoriu, poţi ajunge să nu mai faci diferenţa dintre realitate şi ficţiune, dintre bine şi rău, dintre normal şi suprareal.
Aşa că înainte de a judeca, de a arăta cu degetul, de a fi critici, să încercăm varianta empatică, să ne punem pentru câteva secunde acolo, pe scenă, cu reflectoarele îndreptate spre noi... şi să dăm tot ce este mai bun...
Atunci când iţi este cel mai greu şi ai un necaz, imaginează-ţi că trebuie să susţii un concert în faţa a mii de fani şi ei să nu observe, să ai cea mai puternică mască din lume...
Este varianta cea mai sigură spre catharsis, este varianta cea mai sigură de a avea puterea de a merge mai departe. Să cădem, pentru ca mai apoi să ne ridicăm din nou...
Prin urmare, să-i respectăm mai mult pe artişti şi să-i judecăm mai puţin.
Să iubim mai mult. Şi să strălucim. Chiar dacă această strălucire este în spatele cortinei.
Să fi artist. Să exprimi în faţa întregii lumi viziunea ta şi creaţiile tale. Din afară nu pare neapărat greu. Dar oare câtă muncă depun aceşti oameni fie doar pentru câteva minute captate în timp, în istorie?
Şi dacă nu ne gândim la cat de mult se epuizează, nopţi şi zile, să ne gândim cum pot apărea pe scenă când au o problemă personală. Cum poţi păşi pe scenă în faţa a mii de oameni cu zâmbetul pe buze când tocmai ai aflat că cineva drag a murit, sau cand ştii că o rudă este bolnavă şi la câteva sute de kilometrii depărtare de tine, sau că eşti acolo şi nu la serbarea de sfârşit de an a copilului tău?
Ce putere miraculoasă îi face să ducă show-ul mai departe pentru a transmite mesajul lor? Cât de greu le este? Cât suferă? Sunt mereu judecaţi că se droghează, că sunt nebuni, că au prea multe pretenţii, că fac şi că dreg...
Dar cum pot fi ca noi toţi când de multe ori joacă un rol dublu? Şi ştim probabil mulţi dintre noi ce efecte secundare poate avea dedublarea. Poţi cădea oricând în derizoriu, poţi ajunge să nu mai faci diferenţa dintre realitate şi ficţiune, dintre bine şi rău, dintre normal şi suprareal.
Aşa că înainte de a judeca, de a arăta cu degetul, de a fi critici, să încercăm varianta empatică, să ne punem pentru câteva secunde acolo, pe scenă, cu reflectoarele îndreptate spre noi... şi să dăm tot ce este mai bun...
Atunci când iţi este cel mai greu şi ai un necaz, imaginează-ţi că trebuie să susţii un concert în faţa a mii de fani şi ei să nu observe, să ai cea mai puternică mască din lume...
Este varianta cea mai sigură spre catharsis, este varianta cea mai sigură de a avea puterea de a merge mai departe. Să cădem, pentru ca mai apoi să ne ridicăm din nou...
Prin urmare, să-i respectăm mai mult pe artişti şi să-i judecăm mai puţin.
Să iubim mai mult. Şi să strălucim. Chiar dacă această strălucire este în spatele cortinei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu