Există o zicală, poate este o maximă sau poate doar o vorbă înţeleaptă: „Cu cât învăţ mai mult, cu atât înţeleg mai puţin”. Oare ce ar trebui să învăţăm ca să putem înţelegem mai mult? Marile genii au sfârşit în mizerie, departe de lume, fără recunoaştere sau apreciere. Cu cât descopereau mai multe lucruri pentru a le arata întregii lumi, cu atât lumea le înţelegea mai puţin.
În viaţa trebuie să evoluăm pe mai multe planuri: profesional, familial, social, personal. Fiecare an aduce noi planuri, ficare lună alte proiecte, fiecare săptămână o provocare, fiecare zi un nou început, fiecare oră ceva surprinzător, fiecare minut este urmat de un altul... Toate se derulează asemenea unui mosor de aţă, când mai repede, când mai încet, în funcţie de intensitate, dar cu aceeaşi bătaie de ceas pe fiecare secundă.
Mă gândeam în această rutină, în acest vacarm, în acest dute-vino, cum poate dragostea să reziste? Şi mă gândeam, oare mai există acea tandreţe, acel romantism de altă dată? Aş vrea să ştiu unde îşi poate găsi un loc în această continuă competiţie, în această lume a orgoliului şi mândriei? Când s-a produs hamartia şi care sunt efectele ei tragice?
Nu ne putem distanţa de propria persoană şi de interesul personal pe atât de mult pe cât ar trebui să o facem. Afectiv, chiar şi cu o detaşare la persoana a treia tot nu am putea fi neutrii. Şi fără să mai continui cu filosofia, o singură întrebare îmi vine în minte: cum poţi ierta atunci când eşti înşelat?
Înşelat de iubitul/iubita ta, de frate sau de soră, de tată sau de mamă, de o rudă, de un prieten, de cineva drag, de un coleg de serviciu, de un străin? Mai avem această putere în noi sau şi ea a dispărut în negura timpului şi spaţiului? Am fost la un pas de a renunţa la dragoste din acest motiv. Este greu. Oricât ai încerca nu poţi regăsi încrederea şi confortul de care erai atât de sigur înainte. Uneori şocul este prea mare. Ceva se rupe. Ar trebui doar să iertăm, dar să nu uităm? Mă întreb cum ar putea cineva să uite ceva atât de dureros?
La o scară mai largă, sunt convinsă că omul este sortit greşelii. Omul din greşeli învaţă. De să dăm vina mereu pe ghinion sau pe cel de lângă noi? Undeva, la un moment, dat greşeala este şi a noastră. Deci, cum pot fi actele noastre iertate, dacă la rândul nostru nu ştim cum să iertăm? Din nou, este greu. Dar această iertare poate fi eliberarea pentru mai departe. Nu ne este la îndemână, dar ne este de folos. Nu este la fel cu a bea un pahar de apă, dar vrem sau nu, face parte din viaţa noastră.
Un vers dintr-o melodie suna cam aşa: „Sufletul problemei este iertarea, chiar dacă, tu nu mă mai iubeşti”. Toate lucrurile pe care credeam că le-am învăţat, trebuie să le învăţ încă o dată. Şi atunci există o concluzie posibilă: Iertarea nu este pentru a uita, iertarea este pentru ca spiritul nostru să fie liber să încerce din nou.
În viaţa trebuie să evoluăm pe mai multe planuri: profesional, familial, social, personal. Fiecare an aduce noi planuri, ficare lună alte proiecte, fiecare săptămână o provocare, fiecare zi un nou început, fiecare oră ceva surprinzător, fiecare minut este urmat de un altul... Toate se derulează asemenea unui mosor de aţă, când mai repede, când mai încet, în funcţie de intensitate, dar cu aceeaşi bătaie de ceas pe fiecare secundă.
Mă gândeam în această rutină, în acest vacarm, în acest dute-vino, cum poate dragostea să reziste? Şi mă gândeam, oare mai există acea tandreţe, acel romantism de altă dată? Aş vrea să ştiu unde îşi poate găsi un loc în această continuă competiţie, în această lume a orgoliului şi mândriei? Când s-a produs hamartia şi care sunt efectele ei tragice?
Nu ne putem distanţa de propria persoană şi de interesul personal pe atât de mult pe cât ar trebui să o facem. Afectiv, chiar şi cu o detaşare la persoana a treia tot nu am putea fi neutrii. Şi fără să mai continui cu filosofia, o singură întrebare îmi vine în minte: cum poţi ierta atunci când eşti înşelat?
Înşelat de iubitul/iubita ta, de frate sau de soră, de tată sau de mamă, de o rudă, de un prieten, de cineva drag, de un coleg de serviciu, de un străin? Mai avem această putere în noi sau şi ea a dispărut în negura timpului şi spaţiului? Am fost la un pas de a renunţa la dragoste din acest motiv. Este greu. Oricât ai încerca nu poţi regăsi încrederea şi confortul de care erai atât de sigur înainte. Uneori şocul este prea mare. Ceva se rupe. Ar trebui doar să iertăm, dar să nu uităm? Mă întreb cum ar putea cineva să uite ceva atât de dureros?
La o scară mai largă, sunt convinsă că omul este sortit greşelii. Omul din greşeli învaţă. De să dăm vina mereu pe ghinion sau pe cel de lângă noi? Undeva, la un moment, dat greşeala este şi a noastră. Deci, cum pot fi actele noastre iertate, dacă la rândul nostru nu ştim cum să iertăm? Din nou, este greu. Dar această iertare poate fi eliberarea pentru mai departe. Nu ne este la îndemână, dar ne este de folos. Nu este la fel cu a bea un pahar de apă, dar vrem sau nu, face parte din viaţa noastră.
Un vers dintr-o melodie suna cam aşa: „Sufletul problemei este iertarea, chiar dacă, tu nu mă mai iubeşti”. Toate lucrurile pe care credeam că le-am învăţat, trebuie să le învăţ încă o dată. Şi atunci există o concluzie posibilă: Iertarea nu este pentru a uita, iertarea este pentru ca spiritul nostru să fie liber să încerce din nou.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu