Inimioare, ciocolăţele, bombonele, ursuleţi… Flori nenumărate. Da. Este Valentine’s Day.
Am importat această sărbătoare cu succes. Vorba unui coleg, dacă întrebi pe cineva ce reprezintă sărbătoarea Dragobetelor nu va şti sigur ce să răspundă. Dacă întrebi de Sfântul Valentin toată suflarea a auzit.
Până şi ţigăncuşele cu ghiocei şi lalele azi dimineaţă aveau pe buze cuvintele magice: Sărbătoarea îndrăgostiţilor.
Pentru mine a început exact cum ar trebui să fie această zi: „Touch my body/ Throw me on the bad/ I just wanna make you feel/ Like you never did”. Deci înţelegeţi la ce mă refer, nu? Fără lista enumerată la început, azi dimineaţă m-am simţit ca şi cum atunci m-aş fi îndrăgostit pentru prima oară. Şi sincer este un sentiment minunat.
Când eram în liceu, ţin minte că nu aveam prieten niciodată în această zi. Dar,întotdeauna aveam un iubit secret. Când spun secret era în sensul că, de fapt, numai eu visam cu ochii deschişi la băiatul respectiv. El se mulţumea doar să-mi arunce priviri cu subînţeles, dar niciodată nu făcea pasul decisiv spre a veni la mine.
Acea dragoste imposibilă, acel ideal de neatins, acel vis irealizabil. Multe vise, fantezii şi realitate aproape zero barat.
Acum mă gândesc că am irosit prea mult timp pe acest tip de îndrăgosteală. Dar e drept că se compensa cu vacanţele de vară în care aproape mereu, cel puţin o lună, aveam acelaşi iubit de când am împlinit 14 ani. Îl chema Cristi Motoc. Şi apărea în viaţa mea din senin şi dispărea ca fata morgana pe autostrada încinsă de soarele torid. Dragoste cu năbădăi.
Însă, când am împlinit 18 ani, Cristi şi-a luat inima în dinţi (asta însemnând că a băut câteva zeci de beri şi aproape o sticlă de whisky) şi a venit să-şi declare dragostea nemărginită, să-mi spună că mă iubeşte şi că sunt singura femeie din viaţa lui pe care a iubit-o cu adevărat, dăruindu-mi nu un ursuleţ, ci un iepuraş de pluş, pe care îl am şi acum.
Într-adevăr, mi-au dat lacrimile. Dar venise prea târziu. Eram cu capul în nori, pentru că întâlnisem cel mai cool băiat din viaţa mea, pe Alex, prietenul meu nevăzut, despre care v-am mai vorbit. Cine se mai gândea la Cristi?... Şi cu părere de rău atunci l-am refuzat, i-am spus că între noi nu va mai fi nimic de acum încolo. Nu ştiu dacă a suferit, nu ştiu dacă i-am rănit sentimentele. Cel mai probabil că aşa a fost.
Nici eu la rândul meu nu am rămas prea mult cu capul în nori, pentru că Alex avea prietenă, deci între noi mai mult de un sărut în acea seară nu a mai existat vreodată… Dar trebuie să-i mulţumesc. M-a salvat din acel du-te vino, am avut curaj să renunţ la Cristi şi să merg mai departe pe drumul meu. Aşa l-am întâlnit pe iubitul meu actual, paradoxal, tot Cristi, cu care sunt împreună de 8 ani şi câteva luni.
Cum se spune că viaţa închide o uşă, deschide o fereastră, există mereu un cerc în care ne învârtim, de la fericire la tristeţe, de la momente de vis la clipe de coşmar. Dar asta înseamnă că trăim şi asta e cel mai important lucru până la urmă.
Povestea mea de fată singură s-a terminat în acea vară, dar nu regret nici o secunda din ce a urmat.
Vă doresc să vă iubiţi, să vă aveţi aproape, să visaţi şi să speraţi, să vă bucuraţi şi nu în ultimul rând să fiţi fericiţi.
Că doar e Valentine’s Day!
Am importat această sărbătoare cu succes. Vorba unui coleg, dacă întrebi pe cineva ce reprezintă sărbătoarea Dragobetelor nu va şti sigur ce să răspundă. Dacă întrebi de Sfântul Valentin toată suflarea a auzit.
Până şi ţigăncuşele cu ghiocei şi lalele azi dimineaţă aveau pe buze cuvintele magice: Sărbătoarea îndrăgostiţilor.
Pentru mine a început exact cum ar trebui să fie această zi: „Touch my body/ Throw me on the bad/ I just wanna make you feel/ Like you never did”. Deci înţelegeţi la ce mă refer, nu? Fără lista enumerată la început, azi dimineaţă m-am simţit ca şi cum atunci m-aş fi îndrăgostit pentru prima oară. Şi sincer este un sentiment minunat.
Când eram în liceu, ţin minte că nu aveam prieten niciodată în această zi. Dar,întotdeauna aveam un iubit secret. Când spun secret era în sensul că, de fapt, numai eu visam cu ochii deschişi la băiatul respectiv. El se mulţumea doar să-mi arunce priviri cu subînţeles, dar niciodată nu făcea pasul decisiv spre a veni la mine.
Acea dragoste imposibilă, acel ideal de neatins, acel vis irealizabil. Multe vise, fantezii şi realitate aproape zero barat.
Acum mă gândesc că am irosit prea mult timp pe acest tip de îndrăgosteală. Dar e drept că se compensa cu vacanţele de vară în care aproape mereu, cel puţin o lună, aveam acelaşi iubit de când am împlinit 14 ani. Îl chema Cristi Motoc. Şi apărea în viaţa mea din senin şi dispărea ca fata morgana pe autostrada încinsă de soarele torid. Dragoste cu năbădăi.
Însă, când am împlinit 18 ani, Cristi şi-a luat inima în dinţi (asta însemnând că a băut câteva zeci de beri şi aproape o sticlă de whisky) şi a venit să-şi declare dragostea nemărginită, să-mi spună că mă iubeşte şi că sunt singura femeie din viaţa lui pe care a iubit-o cu adevărat, dăruindu-mi nu un ursuleţ, ci un iepuraş de pluş, pe care îl am şi acum.
Într-adevăr, mi-au dat lacrimile. Dar venise prea târziu. Eram cu capul în nori, pentru că întâlnisem cel mai cool băiat din viaţa mea, pe Alex, prietenul meu nevăzut, despre care v-am mai vorbit. Cine se mai gândea la Cristi?... Şi cu părere de rău atunci l-am refuzat, i-am spus că între noi nu va mai fi nimic de acum încolo. Nu ştiu dacă a suferit, nu ştiu dacă i-am rănit sentimentele. Cel mai probabil că aşa a fost.
Nici eu la rândul meu nu am rămas prea mult cu capul în nori, pentru că Alex avea prietenă, deci între noi mai mult de un sărut în acea seară nu a mai existat vreodată… Dar trebuie să-i mulţumesc. M-a salvat din acel du-te vino, am avut curaj să renunţ la Cristi şi să merg mai departe pe drumul meu. Aşa l-am întâlnit pe iubitul meu actual, paradoxal, tot Cristi, cu care sunt împreună de 8 ani şi câteva luni.
Cum se spune că viaţa închide o uşă, deschide o fereastră, există mereu un cerc în care ne învârtim, de la fericire la tristeţe, de la momente de vis la clipe de coşmar. Dar asta înseamnă că trăim şi asta e cel mai important lucru până la urmă.
Povestea mea de fată singură s-a terminat în acea vară, dar nu regret nici o secunda din ce a urmat.
Vă doresc să vă iubiţi, să vă aveţi aproape, să visaţi şi să speraţi, să vă bucuraţi şi nu în ultimul rând să fiţi fericiţi.
Că doar e Valentine’s Day!
5 comentarii:
Mi ce curajoasa esti!!!Auzi tu sa dai si nume..!!!Bine,bine cu dragostea am inteles,stai bine!Dar cu scrisul trebuie sa ia mai mult curaj ca nu e rau ce faci aici.Exercitii superbe si totusi timide.Mai mult curaj ca esti pe calea buna.Sa recitesti Proust daca ai timp si mai ales sa dezvolti cit mai mult descrierile pe care le faci minunat.Nu incheia nimic dezvaluind ceva anume ci dezvolta.Semnat un scriitor ratat!
Da intr-adevar mi-am facut curaj si am dat si nume. Nu as fi facut asta daca toti prietenii mei nu ar fi fost pusi in tema cu povestea. Dar ar dreptate ar trebui sa dau mai mult si o sa fac tot posibilul.
Multumesc pentru comentariu, astept si altele. Semnat un critic ratat!
foarte bine scrii,imi place
Esti extraordinara...tine-o tot asa!!!
Multumesc si sper sa citesti in continuare articolele mele.
Trimiteți un comentariu