Un altfel de citat
Fie ca vreau sau nu trebuie să spun încă o dată că în viaţă ca să mai crezi în coincidenţe ar trebui să te numeşti nebun. Eu nu mai cred demult.
Atunci când faci o descoperire primul lucru pe care vrei să-l faci este să o împărtăşeşti cu cineva sau o spui lumii întregi. Pentru că eu nu fac nici o excepţie vreau să vă spun că am avut parte de o descoperire uluitoare.
Este vorba despre un om, un alter ego, descoperit şi asumat, aşa cum nu m-aş fi aşteptat niciodată. Deşi, bunul meu prieten Alex îmi trimitea cu fervoare articole scrise de acest domn, totuşi abia târziu pot spune că l-am citit cu adevărat.
Este paradoxal să găseşti frânturi şi flash-uri ale ideilor tale, pe care le susţii - pe care le iubeşti şi pe care nu ai vrea să le pierzi în vâltoarea altor idei ce vor veni pe parcursul vieţii - aşternute negru pe alb în paginile unui alt scriitor, fără ca măcar să-i cunoşti opera. Dar aşa s-a întâmplat. Şi atunci de ce să mai cred că din pură coincidenţă a apărut în viaţa mea?
El există. Este un personaj misterios şi în acelaşi timp foarte deschis, singurul om care a definit dragostea aproape la fel cum am definit-o şi eu, care are aproape aceleaşi argumente şi aceleaşi gânduri despre singurul lucru care contează sau care ar trebui să conteze cu adevărat pentru omenire, altfel spus despre ceea ce numim iubire.
Deşi nu cred că ne vom întâlni vreodată, îl voi considera mereu o parte din mine, proiecţie a spiritului, a minţii şi a iminii mele, poate cineva pe care l-am cunoscut în altă viaţă, deoarece senzaţia de déjà vu a persistat pe parcursul lecturii mai mult decât în întreaga mea viaţă.
Voi aşterne un altfel de citat, probabil partea cu cea mai mare încărcătură emoţională a cărţii sale, nu înainte de a adăuga un sfat: nu-ţi pierde dragostea şi vei şti calea spre fericire.
„(...) Cu toate acestea, ceva din această legătură psihică dintr-un cuplu adevărat, numită dragoste, ceva esenţial şi despre care se vorbeşte prea puţin, supravieţuieşte şi celei mai devastatoare dezgoliri simbolice. Este, ca să zic aşa, iubirea intensă dintre două corpuri. Chiar şi când minţile şi peronalităţile sunt dizolvate în plăcerea irepresibilă a sexualităţii, intimitatea rămâne şi dă actului acestuia violent şi animalic ceva copilăros, înduioşător, ceva pe care ţi-l amineşti, după ce ai uitat plăcerea, ca pe adevărata bucurie a acelor ore. (...)
Corpul meu e profund ataşat de corpul femeii mele. Am de fapt două corpuri, şi de fapt întreaga mea viaţă e dublă. Chiar dacă aş fi decerebrat, ca un animal de experienţe, corpul meu ar fi încă îndrăgostit de corpul femeii mele. Nevoia mea de intimitate cu fiinţa cu care trăiesc merge mult mai departe decât viaţa sexuală. Unii sunt speriaţi de viaţa de cuplu tocmai din cauza perspectivei de a-l vedea pe celălalt în cele mai sordide situaţii. Dar dragostea mea se hrăneşte tocmai din asta. Îmi place să merg la cumpărături împreună cu ea, să beau cafeaua împreună cu ea, să o privesc în cadă, să pălăvrăgim despre OZN-uri. Îmi place s-o privesc cum mănâncă şi cum pune hainele la uscat. Când facem dragoste, intimitatea noastră e lucrul cel mai preţios, şi plăcerea noastră depinde cu totul de ea.
De fapt, fac dragoste două corpuri care se cunosc infinit de mult şi care nu se mai satură, totuşi, re-descoperindu-se. Ştiu ce va face în fiecare clipă, şi totuşi sunt mereu surprins. Cu cât îi ştiu mai bine pielea şi tendoanele şi cutele şi gesturile şi cuvintele, cu atât mai intensă şi mai disperată mi-e curiozitatea. Intimitatea mea cu celălalt corp al meu este permanentă, când dorm ştiu şi în vis că e lângă mine, dar în orele de dragoste fizică ea devine totală. Atunci nu mai disting privirea de atingere, tandreţea de violenţă, fericirea de suferinţă. Numai pe ea o vreau şi numai pe ea o cunosc.”*
*Mircea Cărtărescu – De ce iubim femeile.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu