Este o regulă sau poate un precedent, dar în general, femeile sunt cele care vor să se căsătorească. Într-o relaţie, de cele mai multe ori, femeia este cea care împinge cursul sau desfăşurarea marelui eveniment ce va să vină. Bărbatul vine cu inelul de logodnă spre viitoarea soţie şi cu toate acestea, parcă de undeva din spate, asemenea unui mânuitor de păpuşi, femeia regizează toată acţiunea.
Cum reuşesc femeile toate astea? Greu de descris în cuvinte. Nu vreau să generalizez. Sunt şi excepţii, dar tot pe două fronturi: în cazul femeilor urma se integrează în turmă; în cazul bărbaţilor urma scapă turma. Dar oricât de mult se eschivează tot ajung şi ei să treacă prin experienţa unui mariaj, mai devreme sau mai târziu.
Ne îndreptăm oare spre matriarhat? Oare femeile vor ajunge să deţină supremaţia? Cel mai probabil... că... da. Stau şi mă gândesc ce le face pe femei să-şi dorească atât de mult să fie căsătorite? Să fie de vină basmele cu Ileana Cosânzeana şi Făt-Frumos pe calul alb? Să fie nevoia de siguranţă, de a te agăţa de ceva? Să fie societatea, care este atât de părtinitoare şi judecă atât de aspru un cuplu nelegitim? Să fie teama de a posta în femeie singură, demnă de toată mila?
Argumente, argumente, argumente...
Bărbaţii nu se complică aproape deloc. Se lasă conduşi în acest joc, însă nu sunt din prima dispuşi să cedeze în faţa presiunilor. Încercă eventual să pară indisponibili pentru a fi mai atrăgători şi trag de timp pe cât posibil pentru a testa terenul. Dar mai apoi fac şi PASUL. De multe ori argumentele lor sunt simple şi la obiect: o ciorbă bună, o cămaşă bine călcată şi... sex pe gratis, normal, atunci când este posibil şi eventual dacă nu e meci în seara respectivă.
Nu vreau să ţin o teorie feministă. Din contră, pot spune că-i invidiez pe barbaţi că sunt aşa de previzibili şi nu consumă multă energie cu astfel de probleme. Poate că nu este atât de important să-ţi legi destinul de cineva, pe care îl iubeşti. Poate că jurămintele de credinţă nu vor dura „până când moartea ne va despărţi”. Poate că instituţia căsătoriei nu trebuia inventată.
Dar cu siguranţă dacă îţi doreşti să se întâmple, se va întâmpla. Ideea este să fie ceva natural, ceva care vine din suflet şi pe care să nu-l regreţi mai tărziu. În final, nu faptul că ai spus un DA categoric în faţa preotului te va ţine alături de alesul sau aleasa ta, ci puterea de a jongla printre momentele de fericire şi cele de cumpănă, puterea de a menţine pasiunea chiar şi atunci când se aştern pe certificatul de căsătorie câţiva ani buni.
Nu trebuie să uităm însă, că sunt şi oameni care preferă să rămână singuri, sunt oameni care nu-şi întemeiază familii. Aceşti oameni au fericirea sau nefericirea lor asumată în alte lucruri decât dragostea sau familia. Lucruri pe care le respect şi consider că ar trebui respectate de toată lumea.
În fond, fiecare are traseul său şi fiecare îl va urma aşa cum crede de cuviinţă.
Cum reuşesc femeile toate astea? Greu de descris în cuvinte. Nu vreau să generalizez. Sunt şi excepţii, dar tot pe două fronturi: în cazul femeilor urma se integrează în turmă; în cazul bărbaţilor urma scapă turma. Dar oricât de mult se eschivează tot ajung şi ei să treacă prin experienţa unui mariaj, mai devreme sau mai târziu.
Ne îndreptăm oare spre matriarhat? Oare femeile vor ajunge să deţină supremaţia? Cel mai probabil... că... da. Stau şi mă gândesc ce le face pe femei să-şi dorească atât de mult să fie căsătorite? Să fie de vină basmele cu Ileana Cosânzeana şi Făt-Frumos pe calul alb? Să fie nevoia de siguranţă, de a te agăţa de ceva? Să fie societatea, care este atât de părtinitoare şi judecă atât de aspru un cuplu nelegitim? Să fie teama de a posta în femeie singură, demnă de toată mila?
Argumente, argumente, argumente...
Bărbaţii nu se complică aproape deloc. Se lasă conduşi în acest joc, însă nu sunt din prima dispuşi să cedeze în faţa presiunilor. Încercă eventual să pară indisponibili pentru a fi mai atrăgători şi trag de timp pe cât posibil pentru a testa terenul. Dar mai apoi fac şi PASUL. De multe ori argumentele lor sunt simple şi la obiect: o ciorbă bună, o cămaşă bine călcată şi... sex pe gratis, normal, atunci când este posibil şi eventual dacă nu e meci în seara respectivă.
Nu vreau să ţin o teorie feministă. Din contră, pot spune că-i invidiez pe barbaţi că sunt aşa de previzibili şi nu consumă multă energie cu astfel de probleme. Poate că nu este atât de important să-ţi legi destinul de cineva, pe care îl iubeşti. Poate că jurămintele de credinţă nu vor dura „până când moartea ne va despărţi”. Poate că instituţia căsătoriei nu trebuia inventată.
Dar cu siguranţă dacă îţi doreşti să se întâmple, se va întâmpla. Ideea este să fie ceva natural, ceva care vine din suflet şi pe care să nu-l regreţi mai tărziu. În final, nu faptul că ai spus un DA categoric în faţa preotului te va ţine alături de alesul sau aleasa ta, ci puterea de a jongla printre momentele de fericire şi cele de cumpănă, puterea de a menţine pasiunea chiar şi atunci când se aştern pe certificatul de căsătorie câţiva ani buni.
Nu trebuie să uităm însă, că sunt şi oameni care preferă să rămână singuri, sunt oameni care nu-şi întemeiază familii. Aceşti oameni au fericirea sau nefericirea lor asumată în alte lucruri decât dragostea sau familia. Lucruri pe care le respect şi consider că ar trebui respectate de toată lumea.
În fond, fiecare are traseul său şi fiecare îl va urma aşa cum crede de cuviinţă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu