Despre cum să nu spui „La revedere”

Încă o dată mi s-a dovedit că nu degeaba mi-a fost dat să o îndrăgesc atât de mult pe Mariah Carey. A reuşit încă o dată să-mi ajungă la suflet, cu noua sa melodie „Bye Bye”. Un cântec dedicat celor care nu mai sunt printre noi... Prieteni buni, copii, iubiţi, iubite, mame, taţi, fraţi, surori sau verişori, pentru cei care şi-au pierdut bunicii.
Eu anul trecut mi-am pierdut bunica... un om minunat, care a fost alături de noi la bine şi la rău. Un om care nu spunea niciodată „ai greşit!”, ci din contră te încuraja să mergi mai departe cu fruntea sus. Un om pe care nu l-am auzit să se plângă niciodată că i-a fost greu să crească singură trei copii şi care cu siguranţă putea spune fără să greşească cu ceva că este mândră de copiii ei.
Nu ştiu dacă a fost împăcată cu ceea ce am realizat noi ca nepoţi, dar cu siguranţă a văzut cum fiecare îşi aşterne viitorul, fie mai strălucit, fie mai modest, dar a apucat să vadă că în fiecare dintre noi s-a înfiripat ceva şi că ne va fi bine. Probabil pentru ea a fost suficient.
Sunt momente în care îmi este tare de dor de ea şi spun „Ok. Mă duc până la mamaia să vad ce mai zice, ce mai face, mai stăm şi noi de vorbă.” Şi în secunda următoare îmi dau seamă ca unde vreau eu să mă duc ea nu mai este. În schimb, ştiu că este într-un loc mai bun. Un loc de unde sigur mă vede şi mă aude. Şi că oricând pot vorbi cu ea.
Cu toate acestea aş da orice să o mai văd măcar o dată şi să-i spun că nu-mi voi lua niciodată „La revedere” pentru că ştiu că plecarea ei este una temporară şi că ne vom revedea într-o zi din nou.
Se apropie sărbătorile şi aş vrea să fie din nou cu noi să mai stăm la o vorbă, să ne mai spună o glumă, să ne mai cânte ceva din popor şi să râdem cu toţii uimiţi de câte chestii misto ştie mamaia noastră.
Nu am ştiut că dispariţia cuiva drag poate să doară atât de mult şi mă gândeam de când eram mică la momentul acesta şi îmi spuneam „cu siguranţă voi fi mare atunci când bunica mea nu va mai fi şi nu va fi aşa de greu să depăşesc momentul”.
Evident, nu a fost aşa.
Sunt oameni în viaţa noastră care te urmăresc de undeva din umbră, îţi urmăresc fiecare pas, fără ca tu măcar să ştii sau să presupui şi când afli că ştiau atâtea despre tine şi că-i interesa atât de mult ce faci, rămâi pur şi simplu fără cuvinte.
Aşa a fost mamaia mea. Ştia tot despre noi toţi. Nu ştiu cum reuşea. Poate îşi crea singură scenariile, dar le crea atât de bine încât erau foarte aproape de adevăr.
Îmi aduc aminte că în ultima seară când am fost la ea era la fel de glumeaţă şi râdea. Nu aş fi ghicit niciodată că următoarea zi „va pleca”. Mai ştiu că în drum spre uşă doar am ridicat mâna şi i-am făcut semn că plecăm şi ea ne-a trimis din palma ei un pupic. Ultimul...
Ştiu că fiecare dintre noi am trecut printr-o astfel de experienţă. Dar haideţi să nu spunem „La revedere”. Haideţi să ne amintim de ei, aşa cum au fost, cu bune cu rele, cu ce au însemnat pentru noi şi chiar dacă au plecat dintre noi prea devreme să fim siguri că sunt undeva bine şi veghează asupra noastră.
Avem fiecare un înger păzitor. Aşa vreau eu să cred.

Aşa simt eu că este mamaia mea.