„Pentru persoana iubită merg până la capătul pământului, până în pânzele albe”. Vă sunt cunoscute aceste cuvinte? Ce păcat că ele sunt acum nişte cuvinte pe o foaie, o amintire, un iz de legendă, un gest romantic de secol XIX şi… cam atât.
Erau frumoase basmele când Făt-Frumos trecea peste nouă mări şi peste nouă ţări ca să ajungă la fata de împărat, la Ileana Cosânzeana. Şi prin câte ape şi foc se mai perpelea săracul… Dar cel mai lăudabil era faptul că nici măcar o secundă nu se gândea la câte sacrificii are de făcut, ci din contră se gândea ca nici un sacrificiu nu este destul de mare pentru a obţine dragostea fetei.
„Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”. Îi cred că aşa au făcut. După atâta ploaie şi vânt ar fi fost fraieri să nu facă relaţia să meargă şi să se înţeleagă cât mai bine. Poate asta ar fi definiţia supremă a dragostei: Sacrifici, suferi şi eşti fericit.
Dar câţi dintre noi mai fac aşa ceva? Câţi dintre noi mai sacrificăm ceva pentru persoana iubită? Acum ţinem cu dinţii fiecare de ce avem şi încercăm marea cu degetul la fiecare pas, de frică să nu pierdem. Nu vreau să cred că nu mai există dragoste necondiţionată. Nu vreau să fiu dezamăgită din acest punct de vedere. Însă mi-e greu s-o identific. Şi nu o văd în jurul meu aproape deloc.
Oare se poate ascunde atât de bine? Acum câţiva ani am văzut în ochii unei femei dragostea aceasta de care vorbesc. Cu lacrimi în ochi mi-a spus că nu contează că a zburat câteva mii de kilometrii peste ocean, pentru că este alături de cel pe care îl iubeşte. Şi că nu contează cât cheltuie atâta timp cât o face pentru el, pentru ei până la urmă. Simţea că pur şi simplu este un sacrificiu neînsemnat pentru că relaţia lor avea să fie mult mai puternică în final.
Acum cred că fraza: „la bine şi la rău, bolnavi sau săraci, puternici sau bogaţi, până când moartea ne va despărţi”… ar trebui scoasă din jurământul căsătoriei. Ce rost are? Atâta timp cât toţi se gândesc la binele propriu. Dacă te îmbolnăveşti eşti părăsit, dacă eşti sărac de ce nu eşti bogat. Se gândesc: pentru ce să stau eu până la moarte să-mi fac un viitor alături de cineva care nu deţine o maşină sau o vilă cu piscină.
Puţini îşi dau seama cât de bine e să ai acel umăr pe care să pui capul, acea mână care să te mângâie înainte de culcare, acea vorbă spusă cu drag atunci când ai nevoie să o auzi. Marea majoritate consideră că aceste lucruri se pot şi cumpăra. Până la urmă, pentru ce atâta bătaie de cap şi sacrificiu?
Nu mă întrebaţi ce aş alege eu… Pentru că evident aş face tot cu lacrimi în ochi, sper de fericire, acelaşi lucru pe care l-am citat la început: „Pentru persoana iubită merg până la capătul pământului, până în pânzele albe”.
Erau frumoase basmele când Făt-Frumos trecea peste nouă mări şi peste nouă ţări ca să ajungă la fata de împărat, la Ileana Cosânzeana. Şi prin câte ape şi foc se mai perpelea săracul… Dar cel mai lăudabil era faptul că nici măcar o secundă nu se gândea la câte sacrificii are de făcut, ci din contră se gândea ca nici un sacrificiu nu este destul de mare pentru a obţine dragostea fetei.
„Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”. Îi cred că aşa au făcut. După atâta ploaie şi vânt ar fi fost fraieri să nu facă relaţia să meargă şi să se înţeleagă cât mai bine. Poate asta ar fi definiţia supremă a dragostei: Sacrifici, suferi şi eşti fericit.
Dar câţi dintre noi mai fac aşa ceva? Câţi dintre noi mai sacrificăm ceva pentru persoana iubită? Acum ţinem cu dinţii fiecare de ce avem şi încercăm marea cu degetul la fiecare pas, de frică să nu pierdem. Nu vreau să cred că nu mai există dragoste necondiţionată. Nu vreau să fiu dezamăgită din acest punct de vedere. Însă mi-e greu s-o identific. Şi nu o văd în jurul meu aproape deloc.
Oare se poate ascunde atât de bine? Acum câţiva ani am văzut în ochii unei femei dragostea aceasta de care vorbesc. Cu lacrimi în ochi mi-a spus că nu contează că a zburat câteva mii de kilometrii peste ocean, pentru că este alături de cel pe care îl iubeşte. Şi că nu contează cât cheltuie atâta timp cât o face pentru el, pentru ei până la urmă. Simţea că pur şi simplu este un sacrificiu neînsemnat pentru că relaţia lor avea să fie mult mai puternică în final.
Acum cred că fraza: „la bine şi la rău, bolnavi sau săraci, puternici sau bogaţi, până când moartea ne va despărţi”… ar trebui scoasă din jurământul căsătoriei. Ce rost are? Atâta timp cât toţi se gândesc la binele propriu. Dacă te îmbolnăveşti eşti părăsit, dacă eşti sărac de ce nu eşti bogat. Se gândesc: pentru ce să stau eu până la moarte să-mi fac un viitor alături de cineva care nu deţine o maşină sau o vilă cu piscină.
Puţini îşi dau seama cât de bine e să ai acel umăr pe care să pui capul, acea mână care să te mângâie înainte de culcare, acea vorbă spusă cu drag atunci când ai nevoie să o auzi. Marea majoritate consideră că aceste lucruri se pot şi cumpăra. Până la urmă, pentru ce atâta bătaie de cap şi sacrificiu?
Nu mă întrebaţi ce aş alege eu… Pentru că evident aş face tot cu lacrimi în ochi, sper de fericire, acelaşi lucru pe care l-am citat la început: „Pentru persoana iubită merg până la capătul pământului, până în pânzele albe”.
Dar nu ştiu dacă iubitul meu va face la fel...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu